De la competență la performanță

Convorbire cu dr. Mădălin Enache, director al Institutului de Biologie al Academiei Române

Denumirea de Institutul de Biologie poate nedumeri acum când biologia s-a divizat în atât de multe domenii de cercetare. În decursul celor peste cincizeci de ani de activitate, Institutul a purtat mai multe denumiri.  În anul 1957, când s-au coagulat primele laboratoare, s-a numit Centrul de cercetări biologice, în 1960 a devenit Institutul de Biologie „Traian Săvulescu“ al Academiei Române, după care a mai avut și alte denumiri între care și Institutul de Științe Biologice. După 1990 a rămas cu titulatura de Institutul de Biologie.    
Care sunt domeniile de cercetare?
   
Cercetările Institutului acoperă trei mari domenii – ecologie, taxonomie și conservarea naturii; microbiologie și citobiologie vegetală și animală. La stabilirea lor s-a avut în vedere, pe de o parte păstrarea tradiției cu rezultatele frumoase care s-au obținut iar, pe de altă parte, stăruința de a ține pasul cu tot ceea ce este actualitate în științele biologice. Există și aspectul inovativ și, în acest sens, sunt abordate aspecte de la granița dintre mai multe discipline. Desfășurăm cercetări în sfera nanobiotehnologiilor, un domeniu de vârf unde ne bucurăm că avem lucrări de pionierat. Nanobioteh­nologia presupune o colaborare între specialiștii din biologie, fizică, chimie, știința mate­ria­lelor. Acum, facem cer­ce­tări pe magne­tosomi, structuri de magneți naturali sintetizați în interiorul unor microor­ganisme care, preluați, își păstrează proprietățile și pot fi asamblați în diferite structuri.

Cum pot fi utilizați?

De pildă, în medicină unde sunt aplicați în transportul localizat al medi­camentelor, ceea ce duce la creșterea ef­i­cienței și posibil fără efecte secundare.
   
Sunteți unul dintre cei mai tineri directori din rețeaua academică de cercetare. Colegii Dvs. sunt de vârstă apropiată?
   
Suntem foarte mulți tineri în Institut, dar tinerețea este un avantaj și un dezavantaj.
   
Să începem cu avantajul.
   
În principal, flexibilitatea față de provocările pe care societatea le lansează pentru știință și lumea în general.
   
Și dezavantajul?

Sunt situații care cer o experiență mai mare. În ce mă privește, am o anume spontaneitate care adesea mă salvează, dar au fost situații în care am simțit ne­voia de câțiva ani în plus de experiență.

Ați avut și două stagii de spe­cializare în Franța și Japonia. Cum a fost întâlnirea cu specialiștii japonezi?

Am luat-o ca pe o provocare. Îmi amintesc cât de șocat am fost, când trecând de poarta de la aeroport, nu am văzut pentru început nicio informație pe care s-o pot citi, toate erau în limba japoneză. M-am acomodat însă repede când afișajele electronice arătau la intervale regulate și detalii în limba engleza.
 
Și cercetarea propriu-zisă?

Atunci era o mare diferență mai ales între ceea ce aveam noi ca bază materială și ce era întâlnit în Japonia. Ca direcții de cercetare, preocupările erau oarecum asemănătoare; la noi unele erau cu un grad mai ridicat de noutate. Ei preiau o idee, o dezvoltă foarte bine și reușesc să facă un produs original. Acolo, totul este foarte ușor chiar și pentru un străin. O altă diferență mare era în ceea ce privește accesul la reactivi, ușurat de suportul financiar fapt ce contribuie la confortul psihic al cercetătorului, departe de stresul de la noi.

Ce ați avut de învățat de la cerce­tătorii japonezi, dincolo de aspectele de specialitate?

Am învățat foarte multe. În primul rând, am căpătat o mai mare încredere în mine. Apoi, vedeți, noi vorbim adesea de spirit de echipă, de colegialitate, acolo am învățat efectiv să lucrez într-o echipă, cum anume să mă integrez. Nu a fost tocmai ușor pentru că aveam o dificultate datorită limbii.

Ați învățat limba japoneză?

Am învățat și ceva japoneză. La început, au fost dificultăți, dar odată depășite m-am obișnuit, comunicarea a fost foarte bună. M-a impresionat spiritul lor de socializare, manifestat și după orele de laborator. Acolo, orice succes era sărbătorit de toți. Se ieșea în oraș împreună și, cel mai adesea, se discutau tot teme științifice, dar într-o atmosferă mai degajată și asta era mai stimulativ și dădea un plus de coeziune grupului. Am mai învățat cum trebuie organizat un laborator din toate punctele de vedere, inclusiv al relațiilor cu structurile admi­nistrative și al aparaturii necesare. Am învățat că totul trebuie să fie coordonat în așa fel, încât să nu fie mult timp de pierdut pentru un experiment.

Ați încercat să aplicați la Institutul Dvs.?
   
Da, dar este mai greu, sunt diferențe de mentalitate, educație, bază materială. Cel puțin pentru început.

Acum?
   
Acum există. Suntem pe cale de finali­zarea unui proiect cofinanțat din fonduri europene în valoare de aproape 11 milioane de Euro. Cu această sumă am refăcut și reamenajat, practic, între­gul Institut după modelul pe care l-am văzut în Japonia.

Cum vă descurcați cu fondurile de cercetare care sunt destul de mici?
   
Așa e, fondurile sunt mici și în conti­nuă diminuare. Cred că este în spiritul vremurilor.
   
Fondurile europene sunt o șansă.
   
E adevărat. Este o formularistică mai complicată, însă am deprins-o. Dar spre deosebire de proiectele câștigate în competițiile naționale, cele europene au un grad mai mare de stabilitate. În cazul lor, nu te poți trezi la jumătatea proiec­tului că fondurile sunt tăiate cu 75%, cum ni s-a întâmplat acum un an.
   
Ce faceți în asemenea situații, mai ales când proiectele deja se derulează?
   
Pe partea de cercetare, am „conservat experimentele“ respectând principiile de protecție a mediului. Mai greu a fost pe partea administrativă fiindcă aveam deja unele contracte negociate, altele erau semnate și a trebuit să fie reziliate.
   
O să mai concurați și la alte proiecte?
   
Trebuie, pentru că este păcat de dotarea pe care o avem să nu fie exploatată în coroborare cu potențialul uman al Institutului.
   
Care este vizibilitatea Institutului?
   
Bună spre foarte bună. A crescut numărul de articole publicate în reviste de specialitate și numărul de citări. Institutul are două reviste „Romanian Journal of Biology“, seriile botanică și zoologie. Din punctul meu de vedere, problema este că ele nu mai sunt susți­nute de cercetătorii noștri care publică mai mult în reviste străine, așa că publicăm aproape în exclusivitate lucrări ale cercetătorilor străini.
   
Care dintre realizări sunt mai sem­ni­ficative, în ecologie, de pildă?
   
Avem rezultate frumoase, care s-au concretizat, de exemplu, în publicarea lucrării importante pentru zona balcani-că – „Cartea roșie a plantelor vasculare din România“ –, pe baza unei cercetări de 15-20 de ani. Rezultatele noastre au constituit suportul științific atunci când o serie de zone au fost declarate parcuri naționale sau au fost incluse în rețeaua de arii protejate „Natura – 2000“. Anul trecut, în ultima sa misiune, naveta „Discovery“ a avut la bord material biologic pregătit în cadrul IBB în contextul unui proiect internațional la care am participat.

La ce lucrează cercetătorul Mădălin Enache?

De patru ani face mai mult muncă administrativă. Am terminat secția de biochimie a Facultății de Chimie de la Universitatea din București și am lucrat în fiziologie microbiană, taxonomie și biologie moleculară. Mă preocupă microbiologia sării, care deși pare o substanță chimică inertă este un loc unde se găsesc microorganisme halofile (de la halos – sare). În ultima vreme, am încercat și am reușit să izolăm microor­ganisme din roca de sare. Vrem să vedem ce legătură filogenetică este între aceste microorganisme și cele care se găsesc în lacurile sărate, cum au evoluat. Suntem la început și nici în comunitatea științi­fică internațională nu sunt multe studii de acest fel.

Și în timpul liber, dacă și cât îl mai aveți.

Avem o fetiță de o imaginație și curiozitate debordante și ne ocupă destul de mult timp. În rest, mai citesc, acum studiez lucrări cu caracter juridic ca să pot rezolva unele probleme din Institut. Mai rămâne puțin timp pentru muzică și plimbări.

Elena Solunca Moise