Convorbire cu dr. Radu Purice, secretar științific al Institutului de Matematică „Simion Stoilow“ al Academiei Române
– Suntem în vacanță. În acest timp, matematicianul se gândește tot la probleme?
– În general cred că da; o problemă de matematică ți se inserează în gând, unde trăiește aproape o viață proprie; este greu să spui: acum o scot din gând și o voi relua peste un timp. În plus, când problemele de învățământ, administrație sau alte probleme îți răpesc un timp important în activitate, este normal ca în vacanță, problemele de matematică să îți revină în minte.
– Dvs. sunteți cercetător în matematică, dar veniți din fizică? Cum s-a făcut?
– Din copilărie m-a pasionat matematica, în special geometria, dar nu numai; m-au atras mult diferite aspecte din științele naturii – astronomie, lumea vie, chimie. Apoi m-am apropiat mai mult de fizică, simțind că prin fizica teoretică se deschide o trecere dincolo de heterogenitatea lumii materiale spre structuri și concepte abstracte, spre o matematică privită poate cu alți ochi.
– Folosind cuvintele lui Galileo Galilei, căutați acel limbaj matematic în care este scrisă natura?
– Probabil, astfel am revenit la matematică.
– Într-o relație de îmbogățire reciprocă?
– Așa am considerat și consider. Am dorit să mă dedic fizicii teoretice, specializare însă desființată, așa că am urmat fizica nucleară. Apoi am avut șansa să intru într-un colectiv excepțional de fizică teoretică la Institutul de Fizică Atomică, într-un grup de fizică matematică și, timp de trei ani, am făcut o adevărată școală de matematică și fizică teoretică, recuperând unele discipline nestudiate în facultate. Dorința noastră era să consolidăm un grup de fizică matematică la București, văzând acest domeniu mai mult ca un domeniu de matematică și după reconstituirea Institutului de Matematică al Academiei, în 1990, ne-am integrat în acesta.
– La Institutul de Matematică există o preocupare statornică pentru cultivarea tinerilor dotați. Credeți că există o vocație pentru matematică?
– Cred că putem vorbi de o vocație pentru matematică; dacă școala românească de matematică a mers și merge bine, se datorează și faptului că, prin „Gazeta Matematică“ și olimpiadele de matematică, s-au putut recunoaște de timpuriu copiii cu vocație. La Institut ne ocupam serios de tinerii olimpici la matematică și de selecționarea și formarea elitei studenților. Am organizat în acest scop Școala Normală Superioară din București.
– Deși matematica mai dă coșmaruri unor elevi, totuși trebuie să recunoaștem că e o disciplină care pregătește pentru performanță în mai toate domeniile.
– Față de diminuarea rolului matematicii în învățământ, trebuie să spunem cu tărie că pregătirea pentru orice meserie cu un anumit grad de complexitate intelectuală necesită o importantă și continuă pregătire matematică. Păcat că nu avem spațiu să detaliem acest subiect.
– Apoi, prin matematică se cultivă și un anume tip de exercițiu al gândirii.
– Se formează și se cultivă aplecarea către abstract, a unei căutări de trăsături generice, ascunse. Se formează o gândire solidă: să știi să precizezi ipotezele, să formulezi conjecturi, să îți bazezi concluziile pe o demonstrație solidă; o formație extrem de utilă pentru oricine. Azi, cu tehnologii atât de avansate și care evoluează cu o atare repeziciune, este foarte dăunător să spui că nu ai nevoie de matematică, transformând viitoarea generație în simpli utilizatori programați ai unor mașini pe care nu le înțeleg.
– De unde percepția „neprietenoasă“ față de matematică?
– Cred că vine din unele disfuncționalități în predare. Cred că trebuie predată matematica astfel încât, chiar dacă nu va fi iubită de toți, măcar să fie acceptată ca utilă și interesantă de cei mai mulți și să se dea ceva în plus celor interesați și care pot face mai mult, celor cu vocație pentru matematică.
– S-ar mai putea vorbi și de o dimensiune ludică a matematicii?
– Ideea de joc este importantă și cred că îi dă matematicianului o mare parte din bucuria activității zilnice.
– În esență este, cum s-a spus, o expresie a libertății?
– În matematică, omul face ceea ce eu cred că este menirea lui – într-un fel, construiește lumea. Matematicianul iese din lumea reală, construiește o lume abstractă, o lume a spiritului, o variantă „rațională“ a celei din jur.
– Și care nu depersonalizează.
– Nu este o lume pur personală, este o lume în care ne putem întâlni cu toții, matematicienii, dar și ceilalți. De aceea, trebuie să deschidem tinerilor accesul la această lume prin felul în care îi formăm.
– Procesul de divizare a științei a cuprins și matematica, umbrind întrucâtva posibilitatea de comunicare.
– Este un fenomen inerent dezvoltării. Dar cred că în matematică asistăm în permanență și la o mișcare opusă, de a nu se statornici hotare, ci de a căuta soluții pentru un domeniu în teoriile elaborate în altul și a încerca de a aduce cunoștințele la un loc. Cercetarea pe probleme fundamentale, chiar în probleme aparent foarte specializate, se face într-un orizont de cunoștințe foarte larg și cu reale influențe reciproce. Este evident însă că apar mereu domenii specializate, cu aplicații concrete, dând impresia unei separări.
– Aniversarea a 60 de ani de la înființarea Institutului de Matematică a fost umbrită de faptul că există riscul ca viitorul școlii românești să nu fie la nivelul potențialului intelectual pe care îl avem. Ce ar trebui făcut ca acest viitor să fie pe măsura tradiției încă destul de puternice?
– Vă contrazic întrucâtva. Prin conferințele ținute cu această ocazie la Institut, am fost martorii unei tinere generații extrem de active, cu rezultate foarte valoroase, a unei continuități extrem de încurajatoare în formarea și cercetarea în matematica românească. Pentru a vă răspunde la întrebare: trebuie să avem foarte mare grijă de ceea ce există, atât educațional, cât și instituțional. Nu cred că este nevoie de soluții complet novatoare, acest domeniu dovedind că funcționează bine, că și-a găsit structurile adecvate. Trebuie însă măsuri speciale pentru a prezerva structurile și valorile care există și a le armoniza fără rupturi în contextul socio-economic și politic în permanentă schimbare. În plus, trebuie mare grijă în educarea tinerilor.
– Concret?
– Sunt multe componente și timpul este scurt. Mai întâi, educația la nivel preuniversitar: alegerea programelor, manualele, echilibrul formativ-informativ, formarea și întreținerea cadrelor. În acest domeniu trebuie să oferi un orizont de timp mai lung pentru a analiza efectele unor acțiuni. Al doilea aspect îl reprezintă elitele. Ele sunt factorul dinamic, acela care întreține în jur o anumită atmosferă de „tensiune intelectuală“. Elitele necesită un tratament special, începând cu selecția, continuând cu formarea și, după aceea, cu păstrarea lor. Al treilea aspect este cel instituțional. Trebuie să existe niște instituții-reper. De ce pleacă tinerii la Harward sau Princeton? Fiindcă aceste instituții au un statut și un renume. Spus în câteva cuvinte – avem nevoie de repere, ori aceste repere înseamnă personalități și instituții. Trebuie să le îngrijim și să le dezvoltăm.
Pagină realizată în colaborare cu Academia Română
