Convorbire cu prof. univ. Vasile Ghețău, directorul Centrului de Demografie „Vladimir Trebici“ al Academiei Române
Rezultatele finale ale recensământului din anul 2012, publicate recent, arată o populație cu 1,2 milioane mai mult cifra publicată inițial. Cum se explică această diferență?
Rezultatele provizorii publicate în luna februarie 2012 indicau o populație având reședința obișnuită în România (locuiau în țară) de numai 19 milioane locuitori, recunoscându-se o masivă sub-înregistrare prin defecțiuni de organizare, recenzare și chiar refuz de a primi recenzorul. S-a impus o masivă operațiune de identificare a persoanelor neînregistrate la recensământ dar prezente în țară la data acestuia, prin recurgerea la toate informațiile personale existente în registrul populației gestionat de Ministerul Afacerilor Interne și, mai ales, în șapte baze de date informatizate: de la Agenția Națională de Administrare Fiscală (două baze), Casa Națională de Pensii Publice, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Agenția de Plăți și Inspecție Socială, Inspecția Muncii, Ministerul Educației Naționale. Evident, CNP-ul a constituit vehiculul indispensabil al acestei vaste operațiuni de recuperare a populației neînregistrate. Au fost astfel identificate 1,2 milioane persoane care în octombrie 2011 aveau reședința în țară și nu au fost înregistrate la recensământ. Cifra este realistă, dacă o raportăm la cu toate datele și informațiile existente. În plus, structura pe vârste a acestei populații, care este expresia tuturor intrărilor și ieșirilor pe cale naturală și prin migrație din ultimii 100 de ani, este coerentă cu cea din registrul populației și cu structura dinainte de recensământ.
Rezultatele confirmă, din nefericire, cele spuse în mai multe rânduri de Dvs. și scrise în lucrarea „Drama noastră demografică“. Care sunt dimensiunile actuale ale acestei „drame“ încă departe de un sfârșit dacă nu fericit cel puțin încurajator?
Da, rezultatele recensământului confirmă și declinul demografic și deteriorarea structurii pe vârste a populației prin efecte cumulate ale scăderii naturale și migrației externe negative din ultimii aproape 24 de ani. Agravarea stării demografice a țării este și mai pregnant prezentă în datele recensământului prin includerea în populația țării doar a celor care locuiesc în mod obișnuit în țară și neluând în seamă pe cele 2-3 milioane de români aflați în alte țări, unde au reședința obișnuită și unde au fost incluși în populația rezidentă la recensămintele din acele țări. Conceptul de populație rezidentă, cea care are reședința obișnuită într-o țară, indiferent de țara de domiciliu (reședința permanentă), a fost aplicat la recensămintele din toate țările Uniunii Europene. În felul acesta, dimensiunea declinului populației, proporțiile deteriorării structurii pe vârste și perspectivele populației țării devin și mai sumbre, termenul de dramă demografică având în spate multiple și solide argumente, nefiind deloc exagerat ori impropriu.
La ce consecințe sociale și economice ne putem aștepta pe termen mediu și lung?
Consecințele decurg nu atât din numărul populației, în sine, cât din structura pe vârste care i se asociază prin declin alimentat de o natalitate scăzută etalată pe aproape un sfert de secol. Accentuarea îmbătrânirii demografice produce un dezechilibru extrem de periculos între populația în vârstă de muncă, activă economic în cea mai mare parte, și populația vârstnică, inactivă economic. Creșterea sarcinii economice a populației în vârstă de muncă pentru asigurarea securității economice a vârstnicilor ( și a copiilor) este de așteptat să ajungă la dimensiuni greu de acceptat și de susținut prin toate mecanismele de echilibru social existente până acum și care vor trebui refondate (cote de CAS, vârstă de pensionare, vechime în muncă pentru pensie completă, cuantumul pensiei în raport cu salariul ș.a.). Dezechilibrele din bugetele de asigurări sociale sunt preludiu la astfel de schimbări, și nu numai în România.
Românii au din ce în ce mai puțini copii, fenomen întâlnit la toate țările europene. E ca un refuz al viitorului. Care sunt factorii care au dus la apariția și persistența acestui fenomen?
Este vorba de fertilitatea feminină, numărul mediu de copii pe care îi aduce pe lume o femeie. O aritmetică simplă spune că o populație își poate menține un număr stabil în timp dacă această fertilitate este, pe termen foarte lung, de doi copii la o femeie. La nivel UE această rată este de 1,6 copii la o femeie iar în țara noastră nivelul este de 1,3 copii. Există o opinie destul răspândită că acest nivel scăzut al fertilității din România își are originea doar în starea economică a țării, în standardul de viață scăzut. Dacă vom privi contextul european al fertilității, vom putea vedea că o fertilitate de 1,2-1,3 copii la o femeie întâlnim și în țări dezvoltate cum sunt Germania, Austria, Italia, Grecia, Spania. Teza corelației directe din nivelul dezvoltării economice și fertilitate nu mai este susținută de realități. Căutarea factorilor și mecanismelor cauzale ale fertilității scăzute s-a deplasat astfel în alte arii, ale socialului și culturalului. Schimbările care au avut loc în societatea europeană în privința participării femeii la activități economice în afara gospodăriei, emancipării și independenței sale economice, căsătoriei, sexualității, explozia consumului, individualismul și slăbirea rolului normelor culturale (religioase) par a explica mai bine trendul descendent al fertilității. În plus, alți factori psihologici și sociologici ar putea fi adăugați, cu accent privilegiat pe incertitudinea viitorului. Toți acești factori se regăsesc și în România, într-un context economic dominat de perpetuă criză – economică, socială și politică.
La ce ne putem aștepta pentru viitorul mediu și lung?
Oricum am privi și aprecia evoluțiile de până acum, viitorul populației țării este sumbru, cu tendința de a deveni dramatic. Fără o redresare consistentă a numărului de copii, declinul demografic se va agrava iar structura pe vârste ar urma să aibă consecințe demografice, economice și sociale ireparabile. Aplicarea unui cunoscut model de prognoză a populației pornind de la structura pe sexe și vârste a celor 20 de milioane de locuitori, cu menținerea fertilității la 1,3 copii la o femeie, conturează și mai clar ceea ce se știam din prognoze anterioare: 15 milioane locuitori la mijlocul secolului și 13,5 milioane în anul 2060. Dezvoltările potențiale ale migrației externe nu sunt incluse în acest scenariu prospectiv, dar atât timp cât va exista un decalaj important între standardul viață din România și cel din țări dezvoltate, migrația nu va putea fi decât ca și până acum, negativă. Ceea ce înseamnă o erodare a cifrelor menționate.
Cum și în ce măsură actuala situație poate fi redresată?
Cheia întregii probleme se află în acest număr mediu de copii aduși pe lume de un cuplu. O creștere considerabilă a acestui număr ar putea doar diminua dimensiunile ritmului de deteriorare a întregii construcții demografice. Atingerea unei fertilități de doi copii la o femeie, nivel care pe termen foarte lung (65 de ani) ar putea stopa declinul demografic, nu mai pare posibilă. O spun vocile celor mai autorizate ale științei demografice contemporane. Pe de altă parte, elaborarea unei strategii pe termen lung și foarte lung în domeniul populației nu a constituit niciodată o prioritate a guvernanților, a clasei politice, în general.
De fapt, care ar fi numărul optim de locuitori pentru țara noastră? Teoretic cel puțin, e posibilă o revenire la situației demografice?
Există multă literatură dedicată unei populații optime dar criteriile acestui optim pot fi foarte diferite: o populație cu cea mai mare pondere a ei în vârstă de muncă? o populație cu număr constant în timp? o populație cu cel mai ridicat potențial militar uman? o populație în care PIB-ul pe locuitor ar avea nivelul cel mai ridicat? Există și alte abordări. Nu sunt un "populaționist" și cred că o populație de 20 de milioane locuitori ar putea fi cea ideală la spațiul, geografia și resursele țării, pentru a diminua consumul de resurse naturale, în general, și mai ales cel de resurse naturale mai greu regenerabile – apa, pădurea, aerul curat și a lăsa și generațiilor viitoare și petrol, și gaze și aur. Numai că, intrând cu prudență în aria scenariilor prospective de mare întindere, actuala populație de 20 de milioane își va continua trendul descendent încă circa 65 de ani dacă admitem că de mâine nivelul fertilității ar fi de doi copii la o femeie. Dar, cu o astfel de ipoteză, reculul din deceniile care vin ar fi considerabil mai mic, populația ar ajunge la mai puțin de 18 milioane în jurul anului 2075 și s-ar înscrie apoi pe o curbă de creștere naturală minimală. Ar apărea redresarea.
Elena Solunca Moise
