Convorbire cu prof. univ. Jean Askenasy, Profesor la Universitatea Tel-Aviv
Ați revenit în țară cu un dar – cel de al doilea volum din seria „Semiotica vieții banale“ dedicat căscatului și oftatului cu o prefață de acad. Solomon Marcus și prezentat de acad. Constantin Popa la Gala revistei Viața Medicală Românească. Scrisă în două „registre“, unul pentru specialiști și altul pentru cei din afara medicinii, cum apreciază acad. Solomon Marcus, cartea este „un spectacol de observații, exemple și experimente, din care se desprind diverse ipoteze explicative, fiecare cu gradul ei de plauzibilitate“. De ce căscatul?
Când am început să studiez căscatul am fost fascinat de tezaurul biologic pe care îl ascunde acest fenomen multimilenar încă plin de taine. El dăinuie de 50 de miliarde de ani la animale iar la om, cum se știe, a apărut acum două milioane de ani. Am fost uimit, de pildă, când am găsit o legătură între căscat și dragoste care se traduce în biochimie. Când o persoană are un sentiment de dragoste pentru cineva se secretă o cantitate mare de oxitocină și vasopresină, doi hormoni secretați de hipofiză care produc în același timp cu dragostea și căscatul. Căscatul poate fi legat și de plictiseală și poate fi contagios.
Care este explicația contagiunii căscatului? E o manifestare a empatiei?
Aici trebuie să distingem două elemente. Se presupune că centrul căscatului este în zona trunchiului cerebral, prezent la om, reptile, păsări și mamifere superioare și de aceea căscatul este comun. La om, apariția neocortexului, a creierului cel mai nou, cu care judecăm și vorbim, a dus și la contagiune. Francezii zic că un căscător bun face să caște șapte privitori. Contagiozitatea căscatului este posibilă datorită legăturilor dintre trunchiul cerebral și întreg creierul uman. Un copil care nu are ce face și e mai zburdalnic se duce cu prietenii în parc, se așază pe bancă în fața unor oameni în vârstă și începe să caște până când o fac și toți ceilalți. Explicația este, cum ați spus, un fenomen de empatie, acea „simțire în el“, adică un acces la interioritatea partenerului. Dacă sunt o sută de persoane în fața unuia care cască, cei care au o anumită antipatie față de el nu vor căsca, dar ceilalți o vor face. E un fel de a exprima simpatia, adică acordul față de reacția lui la plictiseală. Căscatul este contagios prin contaminare vizuală, auditivă sau ideatică, adică la privirea, auzul, citirea sau gândul la căscat.
Vorbiți de neuroni în oglindă, o descoperire relativ recentă de la care se așteaptă mult. Ce sunt acești neuroni?
Neuronii în oglindă au generat o revoluție în gândirea medicală. Ei au fost descoperiți atunci când un cercetător a plasat un electrod direct pe creierul unei maimuțe. Când cercetătorul ducea un deget la ureche apăreau modificări corespunzătoare pe encefalograma maimuței, fără ca aceasta să facă vreo mișcare. Este vorba despre celule nervoase care sunt activate la simpla contemplare a unui act motor. O dificultate care apare în desfășurarea normală a unor procese în organism care nu se află sub controlul voinței noastre; este receptată de sistemul nervos autonom și transmisă spre trunchiul cerebral care declanșează căscatul. Sunt cercetători care interpretează căscatul ca un act stereotip înrădăcinat arhaic, care nu are nevoie să fie explicat prin neuronii în oglindă.
Unde se află neuronii în oglindă?
Din punct de vedere anatomic, neuronii în oglindă sunt plasați în fața neuronilor motori. Ei înregistrează acțiunile celui din față numai la simpla privire. De aceea se numesc neuroni în oglindă. Unii cercetători susțin că absența acestor neuroni poate explica autismul, separarea copilului de cei din jur și trăirea complet detașat de anturaj. Oricum cercetările sunt în curs de desfășurare și încă nu se știe în ce măsură este adevărată sau nu acțiunea neuronilor în oglindă.
Cum se „traduc“ expresii de felul „gură cască“ sau „a rămas cu gura căscată“.
Gura căscată e un fenomen de relaxare, când mușchii feței intră într-o stare de atonie și omul respectiv rămâne în această poziție până când atonia dispare. Un căscat adevărat produce o modificare prin cantitatea de aer de patru ori mai mare pe care omul o inhalează modificând situația cardiovasculară. Se deschid atunci „inimi periferice“, care și ele aduc o cantitate de sânge mai mare pe care îl pun în circulație. El are un rol în homeostazie, de echilibrare, un rol decisiv în a semnaliza o dificultate biologică pe care o corectează.
Care sunt aspectele normale ale căscatului?
În general, se apreciază că sunt trei mari grupe: căscatul normal, cel limitrof, la hotarul dintre normal și patologic, și căscatul patologic. La omul sănătos cauzele căscatului sunt: plictiseala, oboseala, somnolența, contaminarea, autosugestia și separarea de o ființă dragă. Cele de la hotarul dintre normal și patologic sunt de natură endocrină. Căscatul patologic poate semnala o infecție în curs de instalare, creșterea temperaturii, o scădere a tensiunii, o suferință cardiacă sau respiratorie, un deranj intestinal, o scădere a atenției care împiedică înțelegerea celor auzite sau descifrarea celor citite. Mai este și acel căscat fatal atunci când un conducător de autoturism sau de autobuz este obosit și în pericol de a provoca un accident. În momentul când cineva răcește și se află într-o dificultate biologică apare căscatul. Căscatul poate precede unui accident vascular cerebral. S-au citat cazuri în care un om a căscat de zece ori după care au apărut primele dificultăți de mers și, peste un timp, a făcut paralizia.
Să spunem că există și un glosar cu temeni medicali care poate facilita înțelegerea textului. Acum să trecem la oftat sau suspin pe care îl tratați împreună cu căscatul. De ce?
Sunt cercetători care consideră că oftatul este o formă de căscat.
Care este diferența?
Oftatul este legat mai mult de o stare afectivă legată de o tristețe sau de sfârșit al tristeții. E oftatul de suferință și oftatul de ușurare. Căscatul este legat mai mult de o stare biologică. Apoi, este pe o scară valorică filogenetică superioară. Animalele nu oftează. Embrionul uman cască, dar nu oftează și la noul născut oftatul apare doar la câteva luni. Oftatul a apărut odată cu homo sapiens și primele relatări le avem în Biblie, „plângerile lui Irimia“ care sunt suspinuri de suferință. Este cunoscut că Irimia umbla din casă în casă spunând că decăderea societății pune în pericol existența statului. Nu aflăm nimic despre oftatul de ușurare. Emoțiile negative sunt exprimate cel mai adesea prin vorbirea cu suspine. Emoțiile pozitive exprimă o eliberare de teamă, panică sau de o anumită tensiune.
Când oftatul este semnul unei boli?
Cea mai strânsă legătură dintre oftat și patologie se întâlnește în diferite forme de anxietate. A fost descris oftatul la soldați, la recruți sau oftatul celor care trăiesc în condiții sociale foarte anevoioase. Oftatul este un fenomen respirator ca și căscatul și sughițul. Spre deosebire de râs, care este legat, în 90% dintre cazuri de emoții pozitive, oftatul este legat și de emoții negative și de emoții pozitive. Cele 50% de emoții pozitive exprimă ușurarea de mâhnire, supărare, durere, necaz, suferință și rău. în 90% dintre cazuri, oftatul este provocat de emoții negative.
Chiar așa, de ce nu l-ați tratat împreună cu plânsul în volumul anterior?
L-am considerat separat pentru că, studiindu-l, mi-am dat seama că este mai apropiat de căscat ca mecanism, ca biochimie. Plânsul este mai apropiat de un fenomen respirator, la limita dintre normal și patologic.
Ce urmează?
Un volum pe care îl consacru strănutului. Sunt la jumătatea cărții și mă fascinează asemănarea lui cu o elementele unui concert la pian.
Când o să apară?
Anul viitor, în ianuarie sau februarie.
Mai departe?
Vreau să scriu despre sughiț care îmi pare ca un concert de Liszt, cu multe aspecte importante din neurologie și care antrenează, prin ritmicitatea lui, numeroase alte elemente.
Dumneavoastră sunteți cunoscut ca unul dintre cei mai de seamă neurologi specialist în medicina somnului la Universitatea Tel-Aviv. În ultimii ani v-ați dedicat eseisticii medicale și am să amintesc doar volumele „Somnul, treimea cenușie a vieții“, „Creierul și universul său“ și, mai nou semioticii vieții banale. De ce?
Cred că este datoria mea ca unul dintre elevii școlii lui Gheorghe Marinescu. Acum, când nu mai lucrez în laborator, cred că e o datorie să pun în evidență principiile fundamentale al medicinii banale, adică biosemioticii banale.
