Convorbire cu prof. dr. Radu Ciuceanu, Directorul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului
Sunteți directorul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului încă de la înființare, din 1993; un institut al cărui obiectiv este culegerea, arhivarea și publicarea documentelor referitoare la totalitarism. În tot acest timp ați reușit să publicați o serie de volume, revista „Arhivele Totalitarismului“, să organizați zeci de manifestări științifice.
Aș începe prin a spune că, în 1993, cel care mi-a acordat șansa înființării acestui Institut Național a fost președintele de atunci al Academiei Române, acad. Mihai Drăgănescu, premierul Nicolae Văcăroiu, deputatul Ion Rațiu și secretarul de stat Mișu Negrițoiu. Vreau totodată să subliniez că Institutul nu are culoare politică și că cercetarea noastră are ca zone de interes în primul rând aspecte ale vieții sub regimul comunist – 1945-1989 –, adică structuri economice, probleme sociale, instituții, legislație, cultură, mentalități, limbaj, tehnici de represiune, forme de rezistență, viață cotidiană. Ne mai concentrăm studiile și asupra partidelor și mișcărilor politice, curentelor ideologice din România în perioada interbelică. Analizăm aceste evenimente raportându-le și la fenomene similare din Europa.
Am înțeles că pregătiți un adevărat eveniment editorial și nu numai.
În curând va apare o Enciclopedie a regimului comunist, o premieră pe țară și, din câte cunosc, pe întregul areal al fostelor state satelite ale URSS. Noi ne-am gândit la patru-cinci volume care să se ocupe de aspectele cele mai importante. Deocamdată publicăm un prim volum, „Represiunea“, care va conține peste cinci sute de pagini. Mai întâi, aș aminti de studiul rezistenței care s-a manifestat în chip și fel. Urmează formele de represiune, la care m-am referit, care au cunoscut forme variate și au dus la un bilanț înspăimântător. Este vorba de aproximativ două sute de mii de oameni care au suferit direct ca deținuți politici și peste un milion care au pătimit ca membri ai familiilor celor închiși. Am spus și repet, căci așa este: Din suferințele noastre s-ar putea face un munte care ar sparge cerul. S-a lucrat intens la acest volum și am avut colegi care s-au străduit zi și noapte într-un efort pe care sperăm că specialiștii și publicul îl vor aprecia, pentru că este o cercetare de care se simțea nevoia. Firește, există și un anume subiectivism care cuprinde o doză de adeziune sau de respingere față de acele evenimente, cum subiectivism există, în doze diferite, în orice întreprinde omul.
Dumneavoastră înșivă sunteți unul dintre supraviețuitorii acelor timpuri ale căror „rigori“ le-ați pătimit timp de 15 ani cu detenție și doi ani de domiciliu forțat. Ați fost prin mai multe închisori politice, între altele și la Pitești. Ați scris mai multe cărți. Cum percepe acum istoricul Radu Ciuceanu acei ani parcă uitați?
Am trăit întunericul acelor ani, la propriu și la figurat, de aceea m-am gândit că, dacă am o țâră de talent, sunt obligat să „aprind lumina“ și să chem la scenă oameni care au trăit atunci, între ei mai mulți morți decât în viață, și să fac o dramă istorică – „Frumoasele zile ale tinereții“. E o provocare, pentru că am fost silit, ca să spun așa, de răspunderea pe care o am fața de unii oameni care acum nu mai sunt printre noi. Am adăugat și o anexă – „Mărturii și mărturisitori“ -, o serie de culegeri din diferite surse, pentru ca cititorul să poată confrunta. Volumul este prefațat de ÎPS Andrei Andreicuț, Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscopul Bisericii Romano – Catolice, membru de onoare al Academiei Române și de acad. Dumitru Radu Popescu, directorul Editurii Academiei Române și Octavian Roske, secretarul științific al Institutului nostru.
Să facem o scurtă incursiune în trecut. În 1947 intrați în Mișcarea Națională de Rezistență și, un an mai târziu, ați fost cooptat în Comitetul militar al Mișcării de Rezistență din Oltenia. Tot în 1948 ați fost și arestat. Cum a fost?
Mă trag dintr-o familie de intelectuali care a făcut ceva pentru țară și, cu această moștenire, mi-am zis că, pentru generația noastră, războiul nu s-a terminat și, după ocuparea țării de trupele sovietice, am întrat în mișcarea de rezistență. Am fost trădați și, cum ați spus, am fost arestat în 1948, pe 21 septembrie.
Și judecat?
Mai degrabă torturat și apoi condamnat la 15 ani de temniță grea, „pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale“, pe care i-am făcut în întregime.
Care a fost periplul „universităților“ dvs.?
În ordine, „universitățile mele“ au fost Craiova, Pitești, Jilava, Văcărești, Târgșor, Gherla.
Imediat după 1989 s-a vorbit și scris mult despre faimoasa școală de „reeducare“ de la Pitești.
Ce însemna „reeducare“?
Nu era nici un fel de reeducare. De la început, vreau să vă spun că totul a fost premeditat de organele de MAI sub stricta supraveghere a sovieticilor. A fost un fel de experiment la care au fost supuși deținuții politici pentru a se vedea limita de suportabilitate, așa cum se încearcă temperatura de topire a diferitelor metale. Ei știau că există un „zăcământ anticomunist“ la care erau deciși să ajungă prin orice mijloace.
Cum o făceau?
Experimentul a fost aproape perfect pentru că au fost „colecționați“ o serie de torționari în frunte cu faimosul Țurcanu. Erau câteva elemente definitorii: în primul rând izolarea, prezența informatorilor și folosirea torturii pentru a constata concordanța între afirmațiile făcute la anchetă și ceea ce știau ei că s-a ascuns. Esențială a fost tortura, dar și intimidarea, folosirea șantajului afectiv și culpabilizarea. Ți se spunea de pildă: „Bă, voi ne țineți aici pentru că nu vreți să deveniți oameni liberi, să vă încadrați în Partidul Muncitoresc.“ Era folosit și un arsenal diabolic de persuasiune și, evident, unii au cedat. Au fost unii care au rezistat, alții au fost și au rămas ticăloși, din fericire foarte puțini!
Ce v-a dat tărie să rezistați?
O forță supranaturală. Când într-o noapte m-a ridicat securitatea, mama mi-a spus că va păstra legătura cu mine prin rugăciuni. A mai fost și o înverșunare, după cum au fost și momente în care m-am gândit să-mi iau viața. Grav era că nu aveai cum să știi dacă, torturat fiind, nu-ți puteai pierde cunoștința și să spui ceea ce aveai în fundul sufletului.
Ce ați făcut după eliberare?
Trebuie să vă spun că nu m-am potolit. Împreună cu Octav Roski și Daniel Barbu trimeteam materiale care se transmiteau la „Europa liberă“ despre monumentele care erau sau urmau să fie demolate. Amintesc între ele „Condiția monumentului sub regimul comunist“ și „Va supraviețui Bucureștiul până în 1984?“.
Cu o asemenea experiență ați fost în primele rânduri ale evenimentelor din 1989. De-a lungul anilor, ați fost membru fondator al Asociației Foștilor Deținuți Politici, al Biroului Executiv al CPUN; al primului Parlament al României, vicepreședinte al Camerei Deputaților, membru fondator și președinte al Comisiei pentru Cercetarea Abuzurilor și Corupției. Împreună cu Octavian Roske ați fost inițiatorul filmului serial „Memorialul durerii“. Cum priviți acum acei ani?
Am mai spus, am constatat că jertfa, mai ales a celor tineri, nu a avut nicio urmare pozitivă. Dacă ar mai fi o revoluție și sute de mii de oameni ar ieși iarăși pe străzi, le-aș spune: Duceți-vă acasă că nu vă puteți da seama câți vor profita după jertfa voastră, câți își vor face averi și false demnități.
În 2009 Academia Română a inițiat înființarea Fundației „Panteonul României“, a cărui președinte este acad. Ionel Haiduc și, împreună cu acad. Păun Ion Otiman, sunteți vicepreședinte executiv.
Pentru mine este o rușine că suntem printre ultimii care nu avem o asemenea instituție. Este vorba, în primul rând, de construcția unui monument dar importantă este instituția în sine și conținutul ei. După cei patruzeci și cinci de ani de totalitarism, avem prilejul să recuperăm trecutul, fiindcă pierderile au fost enorme. E nevoie de acest monument spre gloria celor care au strălucit într-un șir neîntrerupt în știință, în cultură, în artă, viața social-politică, în întreaga noastră istorie, unii cunoscuți, alții uitați sau ignorați.
Ce „provocare“ mai pregătiți?
Mă gândesc la un proiect de reconstrucție a Mănăstirii Văcărești, pentru că acolo nu este un centimetru pătrat care să nu vorbească de suferințele noastre, de istoria noastră.
Elena Solunca Moise
