Un moment de relaxare in aceasta primavara noroasa ne poate oferi ultima productie a studiourilor Walt Disney Pictures, Cartea junglei II, continuarea celui mai mare succes din toate timpurile al casei de filme – cum apreciaza producatorii. Un afis mucalit anunta inca de acum cateva luni: Baloo s-a intors! Dar numai in cinematografe.
In 1967, regizorul W. Reitherman dezbraca celebrul roman al lui Kipling, o oda adusa armoniei naturii si omului-vanator, de intelepciunea hindusa filtrata prin rationalismul victorian, inlocuind solemnitatea cu zambetul, sapienta proverbului cu spiritul poantei. Procesul l-am putea numi -friendly desacralisation-, reteta sigura a genului animat pe teme din marea cultura si civilizatie, ca seria Asterix si Obelix, Mica sirena, Cocosatul de la Notre-Dame etc., dar avand inspiratia sa pastreze aerul fericit al povestii-fara-sfarsit dintr-o lume vecina cu mitul, ferita de devenire si cu atat mai draga copiilor.
Celebrul film animat avea sa faca timp de mai multe generatii inconjurul lumii cu personajele lui Mowgli, Baloo, Bagheera & Co. si cu slagarele compuse de Robert B. Sherman, Terry Gilkynson si Richard M. (Bare Necessities, I Wanna Be Like You, That*s What Friends Are For, Colonel Hathi*s March, My Own Home).
Replica de acum, o continuare a povestii baiatului-lup ajuns in lumea oamenilor, in a carui inima continua sa pulseze ritmul junglei, este imbogatita cu o serie de personaje din noua ambianta a eroului, ca Ranjan, nastrusnicul sau fratior adoptiv, si Shanti, fetita care l-a sedus sa paraseasca jungla. In mod fericit, filmul preia spiritul modelului sau, iar acest gest de asa-zisa obedienta artistica a realizatorilor, cand mult mai la indemana ar fi fost pastisa, este un semn de recunoastere a capodoperei si cea mai autentica declaratie de dragoste fata de lumea lui Disney. A accepta provocarea clasicismului (si scoala Disney merita acest atribut) este cea mai severa proba a mestesugului, proba pe care realizatorii actualei pelicule (regizorul Steve Trenbirth, scenaristul Karl Geurs, regizorul artistic Mike Peraza si mai ales autorii muzicii: Joel McNeeley, Paul Grabowsky si Lorraine Feather) o trec cu brio.
Caci sufletul filmului este, ca si al seriei princeps, jazz-ul, spiritul Dixieland altoit peste fascinanta lume a junglei, unde totul devine boem, accesibil, plastic si muzical. Dincolo de munca tenace si stapanirea arsenalului tehnologic, a concepe un film de animatie muzical este o adevarata placere si o distractie de neuitat – declara atat autorii slagarelor de acum trei decenii si jumatate, povestind cum incercau sa intre prin ritm, umor si melodie in spiritul fiecarui personaj, cat si realizatorii actualei pelicule, o echipa de pasionati ai desenului animat, profesionisti ai studiourilor Disney: Nu stii ce sa mai faci ca sa petreci cat mai mult timp cu aceste personaje dragi.
Realizatorii nu se sfiesc sa intre intr-un dialog colocvial cu -filmul-pilot-, din care citeaza, in cheie polemic-prietenoasa, fragmente din slagare si chiar din replicile devenite slogan (So, what we*ve gonna do?), pentru ca apoi sa ajunga la momente muzical-coregrafice originale si complexe, ca marea chermeza Be W-I-L-D din palatul maimutelor, prilej de animatie simultana a peste o suta de personaje. In privinta vocilor care dau viata eroilor desenati, merita mentionat Tony Jay, al carui timbru cald si onctuos se potriveste de minune, prin contrapunct ironic, ferocelui Shere Khan, marele actor John Goodman, cel care-l -sonorizeaza- pe Baloo si nimeni altul decat Phil Collins, aflat in spatele vulturului plesuv si nevrozat care-l ironizeaza pe Shere Khan, ultimii doi actori, detinatori ai cate un Oscar pentru interpretarea unui cantec dintr-un film de animatie. Pe langa muzica, plastica luxurianta a decorurilor si cea curbilinie a personajelor, esential intr-un asemenea gen este umorul – atat cel verbal (replici, jocuri de cuvinte si onomatopeice), cat si umorul vizual, specific, speculand plasticitatea neverosimila a caracterelor comice. Eroii, beneficiind de o fascinatie malefica din filmul-reper (hipnotizatorul Kaa ori sangerosul Shere Khan) isi pierd din charisma, persiflate de noii desenatori. Ramolit, o data amenintatorul Kaa, cel ce-si contempleaza potentialele victime ca pe niste s-s-savuroasse s-s-sandwichuri, nu-si mai aminteste decat fragmente din incantatiile sasaite ale mortii (Trust in me, just in me…), se pliaza ca o armonica stricata, se lasa strivit de propriii colaci care ii cad in cap, scartaie ca o jucarie gonflabila cand e calcat in picioare de trupa de elefanti si e batut mar de un copil in scutece, turbulentul Ranjan. Aceasta, in timp ce bonomul si masivul Baloo, descins noaptea tiptil in sat pentru a-si vizita prietenul si surprins de strigatele ingrozite ale gospodarilor: Wild animal! Wild animal!, se intreaba bland si naiv, tinandu-i ocrotitor pe Mowgli si Shanti in brate: Where is the wild animal?
Un singur lucru ma intreb: ce-ar raspunde la aceasta Rudyard Kipling?
ELENA DULGHERU
