Vorbeam in urma cu cateva zile despre nevoia unor artisti de a crea variatiuni pe aceeasi tema. Galeria Simeza ofera amatorului de arta posibilitatea contemplarii unui asemenea demers artistic, apartinand, de aceasta data, unui creator pentru care calatoria este mai curand un parcurs initiatic decat o cautare formala. Miruna Budisteanu expune o selectie de lucrari de grafica, stranse sub titlul generic Ego-grafii, o marturisire directa a cautarilor identitare ale artistei, nu atat din punct de vedere al viziunii estetice, cat mai ales din acela al situarii in existenta. Apartinand, prin formatie, unor lumi culturale diferite (liceul si Scoala de Arhitectura – la Paris, Academia de Arte – la Bucuresti, la clasa profesorului Ion Stendl), cu o acuitate deosebita in perceperea spatiului, fie ca este vorba de conceptul metafizic sau de simpla punere in pagina, artista se situeaza la hotarul intre obiectiv si abstract, intre constructie si disolutia formei, ambitionand construirea unui topos personal. Formatia de monumentalist adauga lucrarilor sale un (mai mult sau mai putin involutar) caracter decorativ, o stiinta a plasarii maselor de culoare, formelor, intr-un remarcabil echilibru al fiecarei opere.
Lucrarile Mirunei Budisteanu se constituie in ipostaze ale propriei relatii cu spatiul, deci cu universul, de la pulverizarea acestuia, in compozitii centrifuge, in care culoarea pare a fi gata sa paraseasca suportul, la prezentari secventiale bine delimitate, continand, inchisa ca intr-un clopot, o forma perfect construita, cu trimitere catre zoomorfism, sau, intr-una dintre lucrarile cele mai elaborate din expozitie, intr-o transparenta si neamenintatoare colivie, nu mai putin constrictiva insa. Expozitia incepe, de fapt, cu un text programatic: -re-prezinta incercarea de a transgresa, de a irupe din limitele naturale sau impuse. Sunt propuneri in cadrul aceleiasi teme, ideea evadarii din forma originara si generarii unui nou spatiu-.
Expozitia de la Simeza induce privitorului un sentiment tonic, in masura in care binomul deconstructie-constructie se rezolva intotdeauna in favoarea celui de-al doilea termen. Artista, in pofida dorintei de evadare declarate, simte continuu nevoia crearii un univers locuibil, cu sens pozitiv. Echilibrul lucrarilor, despre care aminteam la inceput, este rezultatul nevoii de constructie a unui nou spatiu-matrice si comunica privitorului forta artistei in perceperea si receptarea lumii.
