– Cercetările de etnografie şi folclor au la noi o bogată şi îndelungată tradiţie. E grea povara acestei tradiţii?
– În România, de peste un secol şi jumătate se realizează observarea şi studierea programată, sistematică a folclorului (folosim termenul în sens ştiinţific, nu vulgarizat şi vulgarizator). Încă din sec. XIX au fost lucrări care studiau fenomenele de cultură populară într-o perspectivă savantă. Este o tradiţie care te poate copleşi, mai ales dacă te gândeşti la mari nume cum sunt Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu-Spătarul, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino Stolnicul. Domeniile, în sine, sunt complexe şi complicate, pentru că studiază viaţa omului de la naştere până la moarte, relaţia lui cu semenii, cu tot ce-l înconjoară, cu universul, creativitatea lui, gândirea lui profundă, intimităţile spiritului.
– Institutul s-a înfiinţat în 1949?
– Da, dar el a avut la baza primele forme instituţionalizate. Arhivele de folclor multi-media înfiinţate în 1927-1928. Primii cercetători au provenit din aceste colective, alăturându-se personalităţi din institutele de învăţământ superior şi din Academia Română.
– Cum este structurată cercetarea în Institut?
– Dacă acceptăm că folclorul, cultură orală, profundă are o cuprindere amplă, înţelegem caracterul inter şi multidisciplinar al cercetărilor şi, implicit, al structurii acestei instituţii. Sunt colective specializate pe principalele discipline etnologice: folcloristică (arta cuvântului şi expresiile tradiţionale, căreia i se mai spune şi folclor literar, printr-o asociere intimă a domeniului cu obiectul cercetat), etnomuzicologia, etnocoreologia, etnografia, colectivul specializat pe problematicele arhivelor multimedia care necesită şi un subcolectiv tehnic cu un laborator de sunet şi imagine. Fiecare disciplină are subdomenii cu specializări particulare. Câteva exemple: naratologie, ritualuri, poetică şi etnoiatrie, meşteşuguri artistice, tehnici tradiţionale, arhitectura traditională etc. Să nu uităm fondul de carte al institutului, unul dintre cele mai importante de la noi.
– Care este aria tematică abordată?
– Ne străduim să abordăm tematici moderne, să armonizăm preocupările noastre cu cele europene, fără să pierdem, dacă se poate, din câştigurile de până acum, pentru că cercetarea românească a fost bine apreciată internaţional în sec. XX. Continuăm seria sintezelor teoretice, elaborarea instrumentelor de lucru – unul dintre capitolele cele mai important ale activităţii tuturor domeniilor noastre – şi permanenta îmbogăţire a documentelor prin culegeri şi prelucrări de material. Este aspectul fundamental pentru noi. Totodată, suntem interesaţi de fenomenele culturale care privesc relaţia majoritar-minoritar, între graniţele României şi în afara ei, relaţia rural-urban, mult discutata problemă a genurilor, dezvoltarea durabilă a zonelor cu tradiţie folclorică marcată. Poate cea mai sensibilă şi dificilă activitate în care suntem implicaţi este aceea de conservare şi salvgardare a patrimoniului cultural intangibil (imaterial). Institutul nostru gestionează unul dintre cele mai mari depozite ale României, Arhiva de Folclor – atât în privinţa problemelor legislative, cât, mai ales, în aplicarea tehnicilor moderne, digitale pentru conservare şi valorificare. Avem o colaborare utilă, în cadrul unui proiect european, EtnoArc, cu mari arhive similare din Europa – Berlin, Viena, Geneva, Budapesta – şi sperăm că din această cooperare va rezulta un program pentru o bază de date utilă tuturor.
– Cum apreciază un specialist schimbările actuale?
– Trebuie să acceptăm că valorile cu care eram obişnuiţi nu mai sunt pe de-a întregul viabile. Se schimbă idealurile de viaţă, raporturile din cadrul familiei, stabilitatea ei, relaţiile dintre părinţi şi copii, atitudinea faţă de proprietate etc. Trăim într-o societatea în care violenţa de limbaj este tulburătoare şi este însoţită de o violenţă comportamentală generalizată. Toate aceste modificări, alături de multe alte tendinţe, unele induse, altele copiate superficial, duc la apariţia unui alt tip de folclor.
– Care ar fi trăsăturile lui caracteristice?
– Mai întâi, o mare instabilitate, un formalism lipsit de conţinut, dar nu tradiţional, ci imitat şi de aceea artificial.
– Ce se întrevede?
– Dificil de spus. Trecem printr-o criză determinată, între altele, şi de multele impulsuri exterioare. Se resimte îngrijorător ignorarea şi lipsa informaţiilor despre valorile perene ale culturii româneşti. Există un sistem critic de referinţă, al destructurării, şi aş remarca lipsa totală a unei strategii de recompunere, care să ajute şi să încurajeze cunoaşterea şi păstrarea normelor şi valorilor verificate în social, mai ales a acelora care au funcţie identitară. Ele sunt, adesea, minimalizate, ascunse sau exploatate facil, în spectacole deşuete sau vulgare. Asistăm la agresarea concertată mai ales prin simplificare superficială a tradiţiei de către o inovaţie incoerentă, chiar nebuloasă, care duce, în cele din urmă, la o alienare culturală.
– O afirmaţie care ne pune pe gânduri. Cu atât mai mult cu cât vorbim de globalizare. Cum va arăta societatea globalizată?
– Societatea globalizată este o societate folclorică şi este important ca purtătorii acestei culturi să ştie că -fac folclor-. Autorităţile ar trebui să reflecteze asupra faptului că aceste procese culturale trebuie bine cunoscute şi înţelese pentru a elabora strategii în avantajul comunităţii. Multe dintre neajunsurile lumii noastre ar fi fost evitate dacă factorii de decizie ar fi consultat şi pe folclorişti, sau etnologi, ca să folosim un termen agreat, mai nou, de unii specialişti.
– Cum nu a făcut-o, ce se va întâmpla? Ce ar trebui să fie făcut?
– Cred că pierdem o componentă esenţială a identităţii, câtă vreme, ades, folclorul este valorificat doar ca spectacol. Tradiţia nu poate rezista numai prin sine. Fără sprijinul şi conştientizarea oamenilor că trebuie să acţioneze şi de ce trebuie s-o facă, tradiţia se pierde. Trebuie să ai încredere în propria cultură, în care te regăseşti, care răspunde nevoilor comunităţii din care faci parte şi care are nevoie de sprijinul autorităţilor. UNESCO are programe speciale pentru conservarea identităţii culturale şi a valorilor locale, care sunt, de fapt patrimoniul umanităţii.
– În acest sens, Institutul oferă lucrări de sinteză care pot fi valorizate.
– Da, între altele, am publicat volumul de sinteză intitulat -Etnologie românească. Folcloristica şi etnomuzicologie-, primul dintr-o lucrare proiectată în nouă volume, o prezentare a gândirii etnologice româneşti de la jumătatea sec. al XIX-lea până în 1990. S-a publicat -Tipologia legendei populare româneşti-, o restituire ce apare după treizeci de ani de la elaborare, fiind interzisă de cenzură şi un nou volum al -Bibliografiei generale a etnografiei şi folclorului românesc-. Pregătim pentru tipar volumele -Atlasului etnografic român- şi seria -Corpusului de documente etnografice. Cu sprijinul Editurii Academiei Române publicăm -Anuarul Institutului-, anul acesta cu un număr tematic despre Dobrogea, şi s-a început publicarea unei noi serii din -Revista de etnografie şi folclor-.
– Şi dumneavoastră?
– De mulţi ani urmăresc relaţia pe care o consider fundamentală pentru înţelegerea folclorului românesc – dintre cultură de tip oral şi cultură savantă. Am publicat lucrarea -Preminte Solomon. Legenda populară românească între canonic şi apocrif-, o încercare de a face cunoscută participarea românească la nuanţarea patrimoniului de gândire universal.
