Hic sunt leones: o reflectie asupra modei

Despre actorul Dan Puric stim cu totii ca e capabil de gesturi scenice surprinzatoare. Dupa ce a inceput in forta noua stagiune cu roluri antologice ca acelea interpretate in O noapte furtunoasa si Revizorul, el ne surprinde, pe aceeasi scena a Teatrului National, ca realizator al spectacolului Hic sunt leones, realizat in colaborare cu Doina Levinta. Creatoarea de moda care nu renunta la tentatia de a reveni, periodic, la scenografie, a pus la dispozitia lui Dan Puric 400 de costume pe care acesta le-a -pus in pagina- conform propriei sale conceptii. Declarand ca nu poate lucra cu manechine profesioniste, el a apelat la trupa sa -Passepartout-, aceeasi care ne-a incantat in Made in Romania, pentru a ne propune nu o prezentare de modele, ci o reflectie asupra modei, asupra relatiei dintre vesminte si pasiunile umane, dintre om si timp, dintre etern si efemer. A rezultat un spectacol mai degraba antropologic decat monden, care nu frustreaza publicul dornic de divertisment. Umorul inteligent guverneaza secventele care se succed in ritm impetuos, coagulate in jurul unei idei sugerate de natura costumului. Unele episoade au o savoare speciala, ca acela cu anarhistii rusi de la inceput de secol, sau ca cel cu rochiile care ascund teroristi in tinuta de camuflaj. Sugestiile hispanice sunt, de asemenea, foarte stimulative pentru imaginatia autorului spectacolului, care le valorifica atat coregrafic, cat si dramaturgic. Dan Puric se razboieste, in Hic sunt leones, nu numai cu locurile comune din spectacolele de moda, ci si cu cliseele de gandire in general, cu -etichetele- aplicate unor spatii, evenimente, valori ale lumii noastre. Formele si culorile propuse de creatoarea de moda nu sunt eclipsate de nastrusnica derulare a segmentelor narative figurate cu ajutorul pantomimei, al dansului si muzicii. Interludiile comice inserate intre -numerele- de ansamblu sunt uneori momente de antologie: ma gandesc mai ales la acela cu cei cinci dirijori care conduc un exasperat om-orchestra, sau la acela cu cei doi barbati care, dupa ce isi schimba intre ei costumele, ajung in final si la un schimb de partenere mai -asortate-. Se simte, la toate nivelurile spectacolului Hic sunt leones ca artistul are un credo al sau, pe care si l-a clarificat si exprimat admirabil in textul -O lume noua, un teatru nou-, din volumul -Teatrul, incotro-. Citez un pasaj semnificativ: -Teatrul viitorului care incepe sa inmugureasca azi nu va mai considera arta Teatrului ca arta a cuvantului, ci ca arta a comportamentului uman performant susceptibil de manifestari mult mai vaste. De la limbajul tacerii, forma cea mai profunda de comunicare umana pe care ne-a daruit-o Dumnezeu si pe care o atrofiem de la zi la zi si care nu trebuie confundata cu mutenia – pana la cuvant si cant… Teatrul viitorului va fi o comunicare de la cortex la cortex si o traire de la suflet la suflet, iar pentru aceasta cuvantul este doar o mica dimensiune. Am reformulat pantomima, socotind-o nu ruda saraca si infirma a teatrului, ci mama nascatoare a acestei arte. Am coborat in timpurile de glorie ale Commediei dell Arte cand mimi disperati in peregrinarile lor europene invatau o limba a lumii, cand Arlechino nu vorbea frantuzeste sau italieneste, ci limba arlechina – limba copiilor lumii. Am intrebat dansul daca in inima miscarii lui nu ascunde cumva o poveste si el mi-a daruit taina teatrului ascuns in miscare, am luat ritmurile de step si le-am rugat sa-mi spuna de ce s-au nascut, si ele nu de reguli de ritmica mi-au vorbit, ci despre sufletul lor-. Nu e de mirare ca un artist cu un astfel de crez reuseste sa-si fanatizeze trupa obtinand un spectacol energic, amuzant, inteligent si omogen. Hic sunt leones merita, fara doar si poate, sa fie inclus in repertoriul Nationalului.