Pe 15 ianuarie, la împlinirea a 160 de ani de la nașterea lui Eminescu, în aula Academiei Române s-a desfășurat o sesiune organizată de Secția de Filologie și Literatură a Academiei Române, în colaborare cu Fundația Națională pentru Știință și Artă (FNSA) și Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. O sesiune necon-vențională, personalități ale culturii și științei fiind invitate să răspundă întrebării directe: „Ce înseamnă pentru dum-neavoastră azi Mihai Eminescu?“. În deschidere, acad. Ionel Haiduc, președintele Academiei Române, moderatorul sesiunii, a spus: „A vorbi despre Eminescu este, în același timp, ușor și greu: a spune că este poet național, luceafărul poeziei românești însemnă a spune totul, dar aceste epitete au devenit deja banale… Este regretabil că Eminescu este contestat în același timp în care este sărbătorit și chiar în presa de azi au apărut unele articole laudative, altele denigratoare“. Acad. Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și Literatură“, președinte al FNSA, consideră că poetul nostru național continuă să fie „victima a trei tipuri de abuzuri: a zeflemelei românești de felul «Mai lăsați-mă cu Eminescu»; a adorației necritice și a celor ce cred că «România nu merge bine datorită acestui cult pentru Eminescu». Se face, însă, că tocmai această polarizare a lumii românești să dea seama, o dată mai mult, de «forța lui de creație și fecunditatea gândirii lui»“. În continuare, au răspuns prof. Gisele Vanhese din Italia, acad. Marius Sala, vicepreședinte al Academiei Române, Monseniorul Ioan Robu, membru de onoare al Academiei Române, Petre Roman, Dan Hăulică și prof. Ioan Aurel Pop, membri corespondenți ai Academiei Române, prof. Victor Crăciun, președintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Mihai Cimpoi, președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru de onoare al Academiei Române, poetul sârb Adam Puslojic, membru de onoare al Academiei Române. Cu acest prilej, au fost prezentate și lucrările „Avatarii ale manuscriselor eminesciene“, de Gabriela Dumitrescu și Marin Diaconu, și „Albumul Eminescu“, apărute la Ed. „Semne“.
Răspunzând întrebării, acad. Marius Sala a întrebat la rându-i: Ce ar mai fi de adăugat, după ce s-a spus că Eminescu este un geniu național, după ce i s-au dedicat tomuri întregi? Așa fiind, de unde nevoia revenirii la Eminescu? „Pentru că ori de câte ori am auzit recitate versurile sale, sau când mi-am oferit răgazul să le recitesc, la vârste diferite, am descoperit în ele trăiri cu care m-am identificat, stări în care m-am îmbogățit… Eminescu este poetul nostru național așa cum Hugo este poetul național al Franței, prin fantastica accesibilitate a poeziei sale, care poate fi înțeleasă de un public foarte larg, cu referințe culturale oricât de diverse ca factură și întindere. Singura condiție este să-ți placă poezia“. Prof. Gisele Vahnese îl află pe Eminescu „printre noi“, fascinându-ne prin coincidența dintre „adevărul existenței“ și „adevărul cuvântului“, prin „magia imaginilor sale“. Analiza poeziei „La steaua“ ne-a convins de „vibrația misterioasă care se propagă în spațiu pentru alte imaginații, sensibilități și destine“. Poetul Adam Puslojic a recitat „Odă în metru antic“, tradus de el în limba sârbă, încheind: „Mihai Eminescu este și un fel de… magnet poetic, mitic și mistic uneori, care mereu atrage spre sine (și în sine) alți poeți ai limbii române“. Monseniorul Ioan Robu, evocând întâlnirile sale cu poetul a afirmat: „Aș spune că Eminescu a lăsat în mine nevoia de a căuta și a întreba literatura, de a avea cu aceasta un dialog… Pentru mine, Eminescu este, cum spune Evanghelistul Matei, asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi și vechi și ni le lasă tuturor ca moștenire netrecătoare“.
Firește, putem discuta mult despre Eminescu și este bine s-o facem, consideră istoricul Ioan Aurel Pop pentru a adăuga: „Cred că este și mai bine să nu decidem noi, ca indivizi, soarta lui Eminescu, să impunem atitudini și să fixăm etichete fără argumente viabile. Toate popoarele au mituri și simboluri pe care nu le-au decretat parlamentele, nici președinții, nici exegeți izolați. Ele nu pot dispărea la o trăsătură de condei și nici nu trebuie să ne zbatem să se întâmple acest lucru. Toate vin la vremea lor! … Deocamdată, el rămâne un model“. Răspunzând „ispitei atât de atrăgătoare“, Dan Hăulică a glosat pe ideea existenței unui „totdeauna“ al geniului care „se manifestă dincolo de orgolii individuale“. Amintind de cuvintele rostite în ultimele zile de viață de Zoe Dumitrescu Bușulenga, „Apărați-l pe Mihai!“, Dan Hăulică le traduce printr-un îndemn spre a ne „apăra pe noi înșine“, pentru că „nu e vorba de un poet, ci de un popor față de propriul lui destin, de soarta sa în eternitate“. Ion Slavici scria că Eminescu „privea lucrurile din perspectiva unui om care nu moare niciodată“ și, comentând, Dan Hăulică a încheiat: „Nu credea Eminescu, naiv, că nu va muri niciodată, nu e vorba de perspectiva insului, ci de imanența istoriei care îl definește față de marile îndatoriri și de vocația unui popor“.
Dintru început, acad. Solomon Marcus a subliniat că „Eminescu nu este pentru mine un univers alternativ, ci unul adiacent celuia pe care mi-l dezvăluie știința, matematica în primul rând“. Cronologic, Eminescu „este al patrulea vârf într-un patrulater în care primele trei sunt ocupate de Novalis, Leopardi și Edgar Alan Poe“, pentru că au în comun aceeași paradigmă culturală: „capacitatea de a făuri o poezie majoră, credința în unitatea cunoașterii, dorința de a dobândi cultura totală, ca izvor esențial al universului lor poetic, interesul deosebit pentru știință, pentru matematică în special“. Cu referire la „Dicționarul limbajului poetic eminescian. Concordanțele poeziilor antume“, de Dumitru Irimia, „Înconjurată de tăcere“, acad. Solomon Marcus a subliniat: „Cultura românească, exegeza eminesciană încă nu par a fi pregătite să valorifice un atare dicționar, după cum încă nu par a fi pregătite să valorifice nici atât de importantele manuscrise eminesciene, în sfârșit publicate. Ne gândim, prin contrast, la impactul extraordinar pe care „Caietele“ lui Paul Valery l-au avut în cultura franceză. Iată, deci, că îi suntem încă mult datori lui Eminescu“. Spre luare aminte observația: „Oricum, exegeza eminesciană a început să beneficieze de achizițiile științei actuale. Noile viziuni cosmogonice, principiul holografic, știința haosului, matematica infinitului, principiul cosmogonic antropic, geometria fractală, progresele în înțelegerea vizualului și a temporalității furnizează multe idei care îmbogățesc exegeza literară“. Întrebarea inițială se deschide spre o alta: „Vom fi oare capabili să ne înscriem în modelul cultural pe care Eminescu l-a preconizat?“ O întrebare deschisă și, cum s-a spus de mai multe ori, o datorie față de cel pe care C. Noica l-a numit și „poet al ființei“.
