Scriitor, pictor, membru al PEN Clubului japonez si al celui international, maestru de lupte si dansuri cu sabii japoneze. Mitsugu Saotome, nascut in Haebin, China, in 1926, este descendentul unei familii de samurai din districtul Aizu, care va deveni, peste ani, una dintre preocuparile sale majore. Incepe sa scrie in 1954, sub influenta renumitului scriitor nipon Syugoro Yamamoto, primul roman, Oasele demonului, aparandu-i in 1966. Urmeaza Povestea rebelilor, nominalizat pentru Premiul Naoki, premiu pe care il si obtine in 1969, pentru Colivia lui Kyojin. Din 1970 incepe sa se documenteze si sa scrie la ceea ce va deveni romanul vietii sale, Aizu – Shikon (Spiritul samurailor din Aizu). Seria va fi incheiata in 2001, totalizand 21 de volume. Tot in acelasi an incepe sa se antreneze in lupte cu sabii japoneze. Va juca, de doua ori, rolul Byakko-tai (luptator samurai din trupa Tigrul Alb. Atras de pictura, va vernisa, in 1984, prima sa expozitie personala la Tokyo, careia ii vor urma inca patru. Una dintre picturile sale, Pod trist – Neretoba, fiind distinsa, in 1999, cu Premiul Ministerului Educatiei.
Cu prilejul Festivalului Japonia 2002, Mitsugu Saotome a venit la Bucuresti, unde a sustinut o conferinta despre Bushido. Am profitat de ocazie pentru a-i solicita un interviu.
Japonezii au, de fapt, trei religii
– Codul Bushido a facut obiectul multor scrieri si, mai ales, pelicule europene si americane. El este, din cate am inteles, creatia castei samurailor si pare sa fi marcat intreaga spiritualitate nipona. Ce mai inseamna astazi Bushido?
– Pana si in societatea contemporana, spiritul japonezilor este format dupa spiritul samuraiului, Bushido. Sa va dau numai doua exemple foarte concrete. Cu 20 de ani in urma, un avion japonez a fost deturnat in Dubai. Un personaj din elita politica si sociala japoneza s-a oferit atunci ostatic voluntar, inlesnind astfel eliberarea celorlalti pasageri. Codul Bushido functioneaza si la persoane din afara Japoniei. Intr-un campionat de judo, cu multi ani in urma, luptatorul japonez avea un picior fracturat. Trebuia sa lupte cu un egiptean. Acesta, stiind despre ce este vorba, nu s-a atins de piciorul bolnav. A castigat japonezul. Egipteanul invatase judo in Japonia.
– De un numar bun de ani, tara dumneavoastra dovedeste o extraordinara deschidere catre cultura europeana: mari expozitii de arta plastica organizate in orasele importante si, mai semnificativ inca, mari colectionari niponi de arta europeana. A influentat acest interes spiritualitatea japoneza?
– Japonia, situata in estul extrem, este atat de indepartata de restul lumii, incat m-a interesat, in primul rand, sa prind si sa redau in literatura mea felul de viata al acestui popor, foarte deschis, de altfel, influentelor din exterior. El a primit, de-a lungul timpului, elemente de cultura, de limba, pe care si le-a apropriat si le-a retratat in spirit nipon. Fiind o insula mica, a importat de pe continent cultura, remodelandu-si-o permanent pe a sa. In 1212, a fost introdus in Japonia budhismul, care nu a dus insa la disparitia shintoismului. Exista, de asemenea, crestinismul. Japonezii au, de fapt, trei religii, care nu se concureaza. Un japonez vrea, de exemplu, sa se casatoreasca in religia crestina, la moarte sa aiba parte de un ritual budhist, iar intre aceste doua momente cruciale, ceea ce se refera la suflet si sensibilitate, este in spiritul shintoismului.
– Si in literatura?
– Acum 130 de ani, revolutia Meigi a deschis si orizonturile literare. Pana atunci, in literatura exista traditia, manioshu, o antologie de poezii clasice, veche de peste 1.000 de ani, din care fac parte si opere bine cunoscute in Europa, cum ar fi Genji. Dupa aceea, au intrat o seama de teme noi si procedee stilistice noi. In primul rand, pana la aceasta revolutie, existau doua limbi: una vorbita si alta scrisa, care nu semanau intre ele. Limba scrisa era foarte formala. Sub influenta stilisticii occidentale, limba vorbita devine si limba literara.
– Familia dumneavoastra este originara din Aizu. Este unicul motiv pentru care aceasta regiune si locuitorii ei au devenit subiectul principal al operei dumneavoastra?
– Pentru prima data dupa doua secole si jumatate de pace, in Japonia a fost nevoie de lupte ale samurailor la revolutia Meigi. Primii care au demonstrat ca poseda spiritul de lupta si de sacrificiu al samurailor, si nu numai retorica lor, au fost cei din Aizu. Acesta este, de fapt, subiectul romanelor mele.
Nu iubesc de loc cubismul si nu-mi place Picasso
– Sunteti scriitor, pictor, jurnalist, actor. Care dintre aceste preocupari va este cea mai draga?
– Am fost rugat sa apar ca actor intr-un film realizat dupa romanul meu Omul spintecat de ryoma. Asta nu inseamna insa ca sunt actor. De fapt, au fost ecranizate doua romane scrise de mine, cel de-al doilea fiind Hatamotu. Am practicat si jurnalismul, dar ma consider, in primul rand, scriitor. In PEN Club am intrat de 26 de ani, dar scriitor sunt de 50 de ani.
– Si pictura? Care sunt genurile si tehnicile dumneavoastra preferate?
– Practic pictura de aproximativ 25 de ani. Desenez, de obicei, de placere. Muntele Bandai, Templul de pe muntele Ueno. Nefiind pictor in primul rand, recurg la mai multe tehnici, fara a avea o preferinta. Pictez in ulei, am multe peisaje in acuarele, dar folosesc si tehnica traditionala a stampei japoneze. Subiectul preferat sunt peisajele. Am inceput sa pictez impresionat de Muntele Bandai, de templele de pe muntele de langa Tokyo.
– Una dintre lucrarile dumneavoastra, cu un titlu foarte japonez, de altfel, Podul trist – Neretoba, a fost premiata de Ministerul Educatiei. De ce Podul trist?
– Neretoba este podul unde s-au infruntat armatele lui Tito cu cele japoneze. A fost daramat in timpul ultimului razboi din Iugoslavia si a fost reconstruit anul acesta. Este unul dintre cele mai frumoase poduri pe care le-am vazut. Cele mai multe lucrari ale mele sunt peisaje, pentru ca imi plac armonia, calmul, contopirea cu natura, care este, de altfel, o valoare a spiritualitatii japoneze. Evident, sunt influentat si de plastica europeana, dar nu accept, ca artist, luarea in posesie a elementelor naturii. Vorbind despre stiluri, nu iubesc deloc cubismul. Trebuie sa recunosc ca nu imi place Picasso, desi stiu cum suna aceasta afirmatie. Un preot budhist celebru a scris un haiku: Sper sa pot sa mor sub flori. Acesta este spiritul japonez. Iubim calmul, armonia. Si ikebana, si ceremonia ceaiului si alte ritualuri japoneze se petrec in cea mai mare liniste, tocmai pentru ca sunt menite sa calmeze spiritul. Este si motivul pentru care nu iubim tarile zgomotoase si nici excesele. In Japonia se bea sake in cesti foarte mici. Noi spunem, de obicei, ca este de ajuns una singura.
– Aizu-Shikon a cunoscut cateva dramatizari, prezentate in spectacole in mai multe orase. In ce stil teatral au fost ele puse in scena?
– Piesele dupa romanul meu apartin stilului Shinghieki. Adica teatrului modern, dar cu elemente ale teatrului traditional.
– Cum vi s-a parut Romania?
– Desi Japonia a pierdut un razboi teribil, japonezii isi fac o valoare morala din a ierta crimele celorlalti si de a-si apropia pe toata lumea. Imi place Romania pentru ca mi se pare ca regasesc aici acest spirit pierdut acum la multa lume in Japonia, spiritul ospitalitatii si al tolerantei. In alte tari nu am gasit aceste valori. Cred ca totul vine din faptul ca initial si Romania si Japonia au fost tari de agricultori, si nu de luptatori. Nu exista aici, ca la americani de exemplu, ceea ce eu numesc spirit de frontiera, adica impulsul de a impinge granitele cat mai departe posibil. Popoarele de agricultori se caracterizeaza prin grija si dragostea pentru nasterea plantelor, pentru cresterea animalelor, care dezvolta aspiratia catre armonie si pace. Ceilalti au spiritul vanatorului. Imi place Romania si sper sa revin.
