Producatorul Daniel Toscan du Plantier, Gilles Jacob, presedintele Festivalului de la Cannes, Isabelle Huppert, Gerard Depardieu, actori, regizori si oameni politici au adus sambata un ultim omagiu unuia dintre cei mai originali cineasti francezi, apartinand, cronologic si conceptual, Noului Val, devansandu-l chiar, fara a avea niciodata succesul de public al unor Chabrol sau Agnes Varda. Nascut in 1925, Pialat a dorit sa devina pictor. A studiat timp de cinci ani, descoperind ca nu aceasta era, de fapt, vocatia sa. A venit in lumea filmului in 1960, desul de tarziu, deci, realizand o vreme scurtmetraje, primul dintre ele, (Dragostea exista), fiind recompensat la Bienala de la Venetia. Primul lungmetraj dateaza din 1967. L*enfance nue (Copilarie pustie) a fost turnat cu neprofesionisti, este istoria unui copil aflat in grija Asistentei Sociale, plasat in familii adoptive, in care cineastul refuza literaturizarea, tratarea psihologista sau sociologizanta, patosul, in favoarea unei povestiri lineare. Recunoaserea o datoreaza insa peliculei Nous ne vieillirons pas ensemble (Nu vom imbatrani impreuna). De data aceasta, este o povestea sentimentala clasica – criza unui cuplu -, cu accente autobiografice, in care apar doua vedete ale cinematografului francez: Marlene Jobert si Jean Yanne. Urmeaza inca opt filme, realizate in propria sa casa de productie: La Guele ouverte (Cu gura cascata – 1974), Passe ton bac d*abord (Da-ti intai bacalaureatul – 1978), din nou o productie autobiografica, Loulou, cu alti doi actori remarcabili – Gerard Depardieu si Isabelle Huppert, A nos amours (Iubirilor noastre), inspirat din viata Arlette-i Langmann, sora lui Claude Berry, una din marile sale pasiuni si cea mai importanta colaboratoare a lui, pelicula ai carei interpreti principali sunt Sandrine Bonnaire si Pialat insusi. In 1985, Police (Politia), cu Richard Anconina si Sophie Marceau, alaturi de Gerard Depardieu si Sandrine Bonnaire. In sfarsit, acestui artist mult prea original, din toate punctele de vedere, pentru a fi iubit de public si mult prea incomod chiar pentru critici, anul 1987 ii aduce o recunoastere majora: Palme d*Or pentru Sous le solei de Satan (Sub soarele lui Satana), ecranizarea romanului lui Georges Bernanos, cu Depardieu si Sandrine Bonnaire, care se intrec pe ei insisi. Publicul il primeste rece, se aud chiar fluieraturi. Pialat, personajul imposibil, impulsiv, care a suferit toata viata de ideea marginalizarii lui (ceea ce in oarecare masura era adevarat), a primit trofeul spunand: -Daca nu ma iubiti, sa stiti ca nici eu nu va iubesc-. Urmeaza doua filme antologice: o capodopera apreciata ca atare de publicul din toata lumea, Van Gogh (1991), prilejuind un recital actoricesc de clasa lui Jacques Dutronc, si Le Garcu (1995), o intoarcere la relatia cu tatal sau, la moartea acestuia mai ales, in care apar cei doi Depardieu: tatal si fiul.
O insuficienta renala ii macina fortele si il impiedica sa duca la capat alte proiecte. La varsta de 77 de ani, se stinge la Paris.
Opera lui a marcat cinematograful francez al ultimului sfert de veac XX. Contemporan cu Alain Resnais, Claude Chabrol, Agnes Varda sau Jacques Rozier, neinteles, chiar contestat uneori, nemultumit niciodata de operele sale, pe care le considera -anormale, embrioane de film-, Maurice Pialat a fost detestat, iubit si, in final, recunoscut ca unul dintre cei mai originali cineasti ai Frantei. Presedintele Jacques Chirac a salutat -opera sa puternica, exigenta, singulara-, iar Daniel Toscan du Plantier constata: -Disparitia lui ne aminteste inca o data cat de central era acest personaj in creatia franceza si cat de marginal a fost plasat-.
Aseara, televiziunea franceza i-a consacrat un omagiu, prezentand ultimul interviu pe care cineastul l-a acordat emisiuni Journal de cinema de la Canal +, Arte a difuzat filmul A nos amours, iar France 3, ultima sa pelicula, Le Garcu. Asta-seara, France 2 a programat minunatul Nous ne vieillirons pas ensemble cu Marlene Jobert si Jean Yanne. Gaumont a anuntat o integrala DVD Maurice Pialat.
Curentul a primit „Distinctia Culturala” din partea Academiei Romane