Dupa mai bine de un an, Seiji Ozawa a revenit saptamana trecuta la Bucuresti; de aceasta data la pupitrul primei orchestre simfonice a tarii. Cu un an in urma, in contextul evenimentelor prilejuite de concertele Festivalului International -George Enescu-, Ozawa a aparut in compania muzicienilor Operei de Stat din Viena, a Orchestrei Filarmonice. De aceasta data, in cadrul concertelor obisnuite, de stagiune, ale Filarmonicii bucurestene, prezenta acestei importante personalitati a vietii muzicale contemporane a focalizat in mod cu totul special, pe buna dreptate, atentia unui spectru larg de auditori; …de la tineretul scolar invitat a asista la repetitii si pana la melomanii obisnuiti ai salilor noastre de concert pana la oficialitatile institutiilor statului, ale diferitelor organisme nationale si internationale reprezentate la Bucuresti. Care sunt motivele acestei puternice seductii pe care o exercita Ozawa vizavi de muzicienii orchestrei, de marea masa a auditorilor? In mod cert, este vorba de revelatia privind marele spectacol, viata interioara a muzicii, fie ca este vorba de paginile datorate lui Beethoven, lui Schumann, lui Brahms sau lui George Enescu. Momentele fiecarui opus in parte retin datele esentiale ale partiturii; dar, notabil lucru, fie ca esti muzician de orchestra, fie ca faci parte din publicul de specialitate sau din cel al melomanilor, al spectatorilor accidentali, in fiece caz in parte te regasesti cucerit de puterea de seductie, de vioiciunea interioara in baza careia Ozawa anima intreaga structura a lucrarii, de felul in care esti purtat in lumea lui; …este lumea pe care o imagineaza pentru fiecare lucrare in parte, o lume spiritualizata, asa cum poate numai Beethoven o definea cu atata elocventa, observand ca muzica poate oferi revelatii superioare filozofiei. Se poate vorbi de un programatism psihologic ce confera tocmai aceasta dimensiune spirituala uverturii la muzica de scena pentru -Egmont- de Goethe; nu simpla succesiune a momentelor muzicale, ci dimensiunea psihologica a eroului tragic confera greutate dramei acestuia; impresionanta este la Ozawa etajarea planurilor sonore ce confera stabilitate si elasticitate evolutiei simfonice. Simfonia a IV-a, in mi minor, ultima lucrare de acest gen a lui Johannes Brahms, este dimensionata la proportiile unui bloc monolit de o structura complexa, dar nu prolixa; este muzica ce portretizeaza nostalgia convertita in forta; nici efuziunea lirica, nici durerea nu capata la Ozawa conotatii melodramatice, nu decad la nivelul clamarilor patetice; momentele dramei – este o simfonie aidoma unui -roman psihologic- – cunosc rezolvarea finalului lucrarii, aceasta grandioasa Passacaglie, imagine a demnitatii hranite, sustinute de evenimentele dramei. Exista la Ozawa o concordanta perfecta intre gandul ce imagineaza situatia muzicala si realitatea muzicala insasi, concretizata in faptul sonor; …slefuirea sonoritatilor este migaloasa, este perseverenta, forta de persuasiune devine covarsitoare; …caci forta spirituala pe care o degaja acest minunat om este in adevar impresionanta, intre delicatete si tenacitate, intre generozitate si putere de convingere, un intreg evantai al starilor de spirit cunosc subtile materializari ale unei game de sonoritati pe care muzicienii orchestrei o reveleaza la randul lor.
Solistul serii, pianistul Valentin Gheorghiu, a fost protagonistul Concertului in la minor de Robert Schumann, una dintre partiturile favorite ale domniei sale; este o personalitate muzicala – o putem numi – eminamente schumaniana; …caci gandul sau artistic se plaseaza sub semnul de noblete al poeziei pe care compozitorul insusi o inalta deasupra muzicii drept suprema gratie a starii de creatie. Sunetul pianistic capata la Valentin Gheorghiu valoarea de sustinere a acestei comunicari inspirate; avantul dinamic al finalului lucrarii a cunoscut momente ce au covarsit grandoarea starilor exuberantei romantice. A fost o colaborare a celor mari, a fost o intalnire a celor mari, intalnire prilejuita de aceasta geniala partitura a literaturii concertistice a pianului.
La cererea insistenta a publicului, Ozawa in compania muzicienilor orchestrei filarmonice au oferit un supliment cu totul spectaculos: Rapsodia I, in la major, de George Enescu. Este un opus celebru care a devenit in egala masura un opus temeinic asimilat de acest mare muzician; …este o asimilare ce vizeaza nu atat aspectul pitoresc, ci in special pe acela al unei succesiuni mai mult dramatizate a evenimentelor acestei pagini celebre a literaturii simfonice a inceputului de secol XX.
