Legi severe pentru păduri durabile

Convorbire cu acad. Victor Giurgiu

Veștile nu sunt nici pe departe bune. Patrimoniul nostru silvic este în pericol. Care este realitatea?

Pădurile spațiului carpato-danubiano-pontic, în care se află România, sunt în declin de peste două mii de ani, gradul de împădurire a acestui teritoriu scăzând de la aproximativ 80% la 29%, cât este în prezent. Dacă avem în vedere doar pădurea ecologic funcțională, acest procent este de numai 24%, sub cel optim (40-45%). O bună parte din pădurile actuale retrocedate, cu sau fără acte autentice (dar cu „bunăvoința” justiției) sunt agresate și brăcuite.  

Când au apărut primele legi silvice în țara noastră?

Asemenea legi n-au existat înainte de 1843. În acel an Generalnica Obștească Adunare a Moldovei  a votat „Legea despre ocrotirea pădurilor mă­năs­tirești și altele”.  Mănăs­tirești, pentru că atunci majoritatea pădurilor erau în proprietatea mănăstirilor. Alexandru Ioan Cuza a fost cel care le-a  „secularizat”, le-a trecut în proprietatea statului, în ciuda blestemului călugărilor greci care  le exploatau barbar, iar veniturile treceau Dunărea ajungând până la Muntele Athos și Țarigrad. Acum se aud voci venite de la acești „deposedați” cerând retrocedare (!), pretenții bazate pe legi concepute și votate fără suficientă responsa­bilitate. O lege silvică în sensul adevărat al cuvântului a apărut abia în 1881,  inițiatorii ei fiind academicienii și oamenii politici Ion Brătianu și Petre S. Aurelian, ambii aflați sub impulsul înțeleptului rege Carol I. Domnitorul dorea să înflorească și în România o silvicultură așa cum o cunoscuse  în tinerețe în țara lui de origine. Iată cum pleda Ion Brătianu, liberal în crezul său politic, pentru salvarea pădurilor de agresiunile latifundiarilor, el însuși mare proprietar de păduri: „Indiferent de natura proprie­tarului, când eu omul de stat văd că acest bun particular – pădurile – este necesar și că distrugerea lui este un pericol social, atunci intervin cu putere de stat pentru conservarea bunului“ – lecție pentru actualii liberali și democrat-liberali.  În ciuda sfatului dat de Brătianu, Parlamentul de atunci a scos pădurile proprietarilor privați de sub restricțiile regimului silvic, iar consecințele  dezastroase  au urmat și  de ele „beneficiază” și  generațiile actuale.

Cum a evoluat situația în anii care au urmat?

Drama pădurilor a continuat și în etapele următoare, inclusiv în perioada interbelică, apoi în anii comunismului, dar și după 1989, în anii șubredei și originalei noastre democrații.

Concret.

Este vorba de adoptarea de către Parlament a Legii 18/1991, apoi a Legii 1/2000 și a Legii 247/2005, legi de tristă amintire, antinaționale din punct de vedere silvic. Aceste legi au fost adoptate  fără luarea în considerare a atenționărilor și soluțiilor date repetat de comunitatea academică din silvicultură. Procesele de brăcuire, de jaf, degradare și demolare a pădurilor nu au întârziat și efectele lor dăinuie și astăzi, fără ca organele de profil ale statului să le prevină și sancționeze după merit.  Justiția o face pe alocuri, dar uneori, dimpotrivă, chiar le încurajează prin decizii cel puțin discutabile,  cum sunt „retrocedările” dubioase de terenuri către presupuși moștenitori. Deosebit de gravă este scăderea calității actului silvicultural în contextul implicării corpului silvic și a silviculturii în demersurile politice.

Ce se întâmplă cu aplicarea actualului Cod silvic?

Pentru adaptarea silviculturii românești la cerințele economiei de piață și, apoi, pentru redre­sarea stării lor au fost adoptate succesiv  două legi organice: Codul silvic din 1996 și Codul silvic din 2008. În confruntarea cu realitatea, aceste legi au fost însă învinse de corupție, de răufăcători, de mafia „lem­nului”, de neputința structurilor silvice ale statului de a promova conceptul de gestionare durabilă a tuturor pădurilor, de a reînscăuna un regim silvic sever pe întregul fond forestier al țării. În privința Codului silvic din 2008, în aplicare, au apărut la suprafață o multitudine de prevederi contradictorii, necorespunzătoare, inoperabile, ca și lipsa multor reglementări. Există în actuala lege și reglementări cu efecte potențial pozitive, dar care, din diverse motive, unele subiective, nu sunt aplicate, legea devenind astfel inoperabilă în mare parte.  Așadar, la numai trei ani de la adoptare, Codul silvic din 2008 a înregistrat un eșec istoric. Păcat!

Au fost reacții față de această stare de lucruri?

Față de o asemenea stare, de altfel prevăzută  în mediul academic, la nivelul Parla­mentului a apărut o propunere legislativă cu scopul de a cosmetiza legea în funcțiune – Codul silvic din 2008,  dar fără consultarea comunității acade­mice și a specialiștilor de marcă din silvicultură. Interceptată și temeinic analizată la Academia Română și la Academia de Științe Agricole și Silvice , s-a constatat că aceasta, deși aduce unele îmbunătățiri, nu răspunde tuturor cerințelor actuale majore pentru o gestionare durabilă a pădurilor, nu este de natură să pună stavilă incredibilelor abuzuri. Dimpotrivă, în multe privințe, acest proiect, păstrând majoritatea carențelor din legea actuală, introduce altele de extremă gravitate.

Cum ar fi.

Minimizează principiul ecologic, promovează tăieri rase chiar în parcuri naționale, fărâmițează excesiv proprietățile forestiere prin moșteniri, reduce considerabil fondul de conservare și regenerare dedicat reîmpăduririlor, marginalizează consecințele și necesitatea adaptării pădurii și silviculturii la schimbări climatice, la criza energetică și alimentară, desființează ocoalele silvice ale primăriilor. Nu sunt luate în considerare nici recentele orientări lansate de organismele de profil ale UE. Nu ne face plăcere, însă suntem nevoiți să consemnăm că în cei 130 de ani trecuți de la adoptarea primului Cod silvic au dispărut aproape trei milioane hectare  de pădure, iar starea celor care au rămas s-a înrăutățit. Moștenim, astfel, un domeniu forestier micșorat cu o treime, pentru o populație care între timp s-a triplat. Pădurile sunt în mare parte destructurate antropic, având un potențial antientropic și economic mult sub nivelul pădurilor naturale.

Fiindcă ați adus vorba de UE, care este acum zestrea silvică a României?

Spre deosebire de alte țări ale UE, România are încă tezaure naturale unice în Europa, arhetipuri de valoare excepțională, de mare interes internațional.  Deține cel mai înalt nivel al biodiversității forestiere pentru zona temperată a Europei; posedă încă cel puțin 250.000 hectare de păduri virgine și cvasi-virgine de mare interes din punctul de vedere al biodiversității și stabilității; este țara în care pădurile adăpostesc populații viguroase, unice de specii sălbatice care aproape  au dispărut în alte țări europene (urs, lup, râs ș.a.); dispune încă de unicul peisaj forestier intact în zona temperată a Europei (zona munților Retezat – Glodeanu – Turcu). Nădăjduim că viitorul Cod silvic va conține suficiente dispoziții care să asigure dăinuirea acestor arhetipuri de valoare  științifică extraordinară, patrimoniu natural al României. Sunt și alte performanțe românești cum sunt cele din  științele silvice, recu­noscute pe plan internațional.

În această situație, care este poziția Academiei Române și a Academiei de Științe Agricole și Silvice?

A fost organizat, în regim de urgență, un simpozion cu participarea tuturor factorilor implicați și în urma dezbaterilor s-au desprins următoarele reco­mandări: respingerea propunerii legislative referitoare la modi­ficarea și completarea Codului 2008 și abrogarea lui; înființarea unei comisii permanente care să elaboreze reglementările fores­tiere, să conceapă și armonizeze reglementările cu caracter forestier, inclusiv normele teh­nice pentru silvicultură, comisie care să fie condusă de  autori­tatea centrală pentru silvicultură și care să elaboreze după o concepție nouă proiectul viitorului Cod silvic. Promo­va­rea unei noi propuneri legisla­tive ar putea fi justificată doar pentru probleme extrem de urgente și importante, ceea ce nu este cazul în acest moment. În schimb, prezintă importanță adoptarea unui nou Cod silvic performant în regim de urgență iar la votarea în Parlament să fie evitată perioada preelectorală. În final,  o observație. Noile legi, strategiile și programele vor fi zadarnice, dacă respectul pentru pădure nu va dobândi un larg suport public, dacă nu va pătrunde în sufletul românilor – de la elev la președintele țării. Aici, în sufletul românilor se află începutul și sfârșitul pădurii, alfa și omega silvi­culturii românești.

Elena Solunca Moise