Alaturarea celor doua cuvinte din titlu este aproape o tautologie. Din toate timpurile, pictura (cel putin) a fost interesata de vibratiile luminii. Cea de-a doua jumatate a secolului XX a conferit insa luminii un alt rol si o alta substanta picturala, datorita posibilitatilor tehnice oferite, in primul rand, de neon. Inceputul l-au facut intemeietorii artei lumino-cinetice, Nicolas Schofer si Julio Le Parc, a caror estetica continua, conceptual, constructivismul unor Tatlin, Naum Gabo sau Moholy-Nagy. Sculpturile lor proiectau pe ziduri umbre mobile si colorate, carora li se adauga uneori sunetul, intr-un fel de joc al vechilor lanterne magice. Era la jumatatea anilor *50. 30 de ani mai tarziu, Christian Boltanski crea vestitul Teatru de umbre, in care formele abstracte ale predecesorilor erau inlocuite de forme umanoide, capabile sa creeze asociatii diverse. Fenomenul s-a manifestat insa la mijlocul secolului in toata lumea. In Brazilia, grupul Madi, fondat de Gyula Kosice, foloseste pentru prima data neonul, italianul Lucio Fontana prezinta la Milano, in 1951, un arabesc de neon plasat pe tavanul Trienalei, prefigurand viitoarele asimilari ale artei cu mediul inconjurator, pe care le vor realiza Dan Falvin sau James Turrell prin difuziunea luminii in spatiu, ajungand la un fel de rasturnare a perspectivei. Lumina devine un mediu fizic real, un eveniment vizual eliberat de trama si marginile unui tablou. Rolul principal in tratarea neiluzionista a lumii ca arta ii revine lui Dan Flavin, care foloseste, pentru prima data, exclusiv tuburi de neon de diferite culori, dispuse dupa scheme formale diverse. Opera de arta consta in haloul irizat al tuburilor aprinse si dispare o data cu stingerea luminii care lasa in urma simple obiecte utilitare.
Plasticienii sunt tentati sa experimenteze, cu ajutorul luminii, trairi estetice proprii unor arte invecinate. Americanul James Turrell va construi arhitecturi spatiale, in interiorul carora vizitatorul incearca senzatia stranie de a fi purtat de fasciculul luminos. Tot arhitecturi, extrem de riguroase, constructiviste, se ivesc din proiectoarele de scena pe care le foloseste francezul Michel Verjux. Sexualitate, la limita pornografiei, obtine, din clipirile luminii neonului, un alt american, Bruce Nauman, in Sex and Death by Murder and Suicide, imprumutand, ca si Jeff Wall, metode apartinand mai curand domeniului cinematografic. Dupa cum vedem, folosirea luminii ofera aparent posibilitati nelimitate plasticianului, care o manevreaza asa cum ar manui penelul si o trateaza ca pe un mediu spiritual, cu valente simbolice.