Simezele bucurestene au oferit in ultimul timp mai multe expozitii ce amintesc privitorului unul dintre rolurile cele mai importante al picturii, ale artei in general: vibratia artistului in fata lumii, comunicarea acestei vibratii cu ajutorul formelor si culorilor si, nu in ultimul rand, inducerea, in cel care contempla, a unei stari de meditatie, de emotie, de satisfactie estetica.
O astfel de expozitie a deschis la Caminul Artei si pictorul Dimitrie Tony Stanciu, artist care a adus din Latenii Ialomitei, unde s-a nascut, apetenta pentru peisajul prins in lumina puternica a soarelui, fie ca este vorba despre idilice imagini rurale, despre romantice maluri de ape sau despre compacte secvente citadine. Interesat in primul rand de lumina, Tony Stanciu o echivaleaza in tuse puternice, de cele mai multe ori, in tonuri aproape pure, fara legatura cu culoarea locala. Paleta lui se trage din aceea a fovilor, are pasiunea lor pentru peiseajul-stare de suflet, pentru incandescenta materiei si pentru valentele decorative ale imaginii plastice. Se alatura acestui interes pentru culoare stiinta construirii formelor si a rigorii compozitionale vizibila mai ales in naturile statice (unele de palladian rafinament) si in peisajele citadine, in care zidurile si acoperisurile caselor prilejuiesc desfasurari de pete mari de culoare (rosu, galben, verde), in planuri precis delimitate, compozitia capatand in acest fel un plus de structurare si densitate.
Sentimentul ce se degaja din peisajele lui Tony Stanciu este unul luxuriant nu numai prin betia de culoare, dar si prin forta sentimentului cu care artistul abordeaza natura. Liric, si in subiect si in tusele delicate cu care sunt construite imaginile, ca in cazul peisajului cu cal alb, uimit parca de orgia cromatica a toamnei, intr-un peisaj in care copacii devin flacari galbene si portocalii izbucnind catre cerul albstru, echilibrul cromatic fiind asigurat de rafinata folosire a albului si griurilor, recules in fata bisericii de tara, volum compact in imbratisarea vegetatiei inconjuratoare, artistul pare a fi intotdeauna intr-un raport tonic, de impacare, de comuniune cu lumea inconjuratoare. De aici si sentimentul stenic pe care il declanseaza in vizitator, aflat, pentru cateva momente, intr-o oaza din care agitatia, conflictele dispar.
Pictura lui Dimitrie Tony Stanciu ne aminteste ca in goana cotidiana a inceputului de mileniu exista totusi un ragaz pentru limpezirea sufletului si incantarea ochiului.
