Sunt critic fata de modernitate ca moda
– Cum s-a produs intoarcerea dumneavoastra, ca pictor, in Spania?
– Destul de dificil. Cand esti in exil, te indepartezi de tara. Stii cand pleci, dar nu stii in ce conditii si cand vei reveni. Cand m-am intors, in aprilie 1976, am organizat o expozitie la Madrid, dar primirea a fost foarte rece. Si atunci am plecat din nou, pentru inca cinci ani. Reluarea contactului cu tara a fost grea si de lunga durata. In momentele acelea, oamenii din tara considerau ca cei care s-au exilat au petrecut tot timpul si n-au avut nimic de suferit, iar noi credeam ca aceia care ramasesera fusesera extrem de supusi si ascultatori fata de dictatura. Chiar daca era stupid, acest lucru a produs multe jigniri. Abia dupa asezarea democratiei am putut sa ma integrez, iar acum sunt pe deplin integrat in societatea spaniola.
– Sunteti unul dintre cei care au contribuit la demitizarea avangardei. De ce demitizare si nu numai depasire a ei?
– Sunt extem de critic fata de modernitate ca moda. Conceptele modernitatii nu mai sunt cele de astazi, iar eu eram extrem de suspicios. E dificil sa sustii un astfel de discurs, pentru ca oamenii isi pot imagina ca o faci din punct de vedere academic, or, eu am o reactie violenta atat impotriva Academiei, cat si a ideii de modernitate, care nu este decat o moda. Cred apoi ca avangardele artistice n-au supravietuit celui de-al doilea razboi mondial, pentru ca in directia aceea totul fusese facut, descoperit, uneori in mod stralucit. Apoi mai cred ca avangarda a contribuit in mod esential la crearea sitatiei absurde in care ne aflam astazi: muzee inerte, in care sunt abandonate obiecte, considerarea pictorului ca un fel de demiurg, idee pe care a pus-o in practica Duchamp. Legat de el, trebuie sa va spun ca nu-mi plac oamenii care nu lucreaza, dar semneaza. Prefer oamenii care nu semneaza, dar lucreaza. Astfel incat, eu si prietenii mei am intrat intr-o polemica destul de violenta, cu atat mai mult, cu cat eram foarte angajat politic, chiar extremist in perioada aceea. Asa ca am luptat impotriva avangardei, iar astazi continuu sa am aceeasi pozitie.
– Ce inseamna, dupa parerea dumneavoastra, sa fii modern?
– Nu stiu. In orice caz insa, conceptul de modernitate sau postmodernitate imi este complet strain. Nu-mi plac ideile care seamana de cantec bun pentru a-ti petrece vara, si care se inlocuiesc unele pe altele. Pentru mine, modernitate inseamna sa traiesti cu adevarat in realitate si sa interpretezi intamplarile ei. Modernitatea nu o cauti.
Modalitatea de expresie este uneori dictatoriala
– Nici ca modalitate de expresie?
– Sigur, toti, pictori, scriitori, luptam pentru a cuceri ceva foarte dificil, care se numeste limbaj pictural sau literar. Eu fac o pictura literara, care a fost condamnata de avangarda si de modernitate. Sunt contaminat de literatura inca din copilarie. Cand am ajuns la Paris, trebuia sa scrii in stilul Noului Roman, ca Nathalie Sarraute, Robbe-Grillet sau Claude Simon… Ca la revista Telle-Quelle. Modalitatea de expresie este uneori dictatoriala. Ea exclude. Un limbaj unic inseamna o gandire unica, iar gandirea unica o cunosc dintotdeauna, de cand eram foarte tanar. Cand am ajuns la Paris, nu exista pictura figurativa. Erau unii pictori figurativi, din sirul urmasilor lui Bonnard, neinteresanti, care faceau tablouri decorative, bune de asezat langa mobile Ludovic XIV, XV sau XVI. In rest, era regatul abstractionismului francez, cu exceptia catorva suprarealisti care pictau oarecum figurativ, in sensul ca recunosteai imaginea obiectelor, ca in cazul lui Victor Brauner, de exemplu. Toate acestea trebuiau schimbate. Am avut o atitudine foarte combativa fata de acest sectarism, de acest dictat estetic si ideologic. Am aprtinut acelui grup de pictori francezi, englezi, spanioli, americani care au schimbat lucrurile. Nu cum sustin americanii, ca noi suntem elevii lor, ci ca oameni care, spontan, n-au mai putut suporta o mostenire. Pop-Art-ul american nu mai suporta mostenirea action-painting-ului, englezii nu-i mai suportau pe Nicholson si gruparea lui, noi nu mai puteam suporta Scoala din Paris. Am cautat o imagine care era foarte diferita in America, la Londra, sau la Paris. In aceasta directie nu m-am schimbat. Nu-mi plac marile aventuri ale limbajului literar, ale limbajului pictural…
– Ati luptat impotriva opresiunii de toate felurile. Si, in acelasi timp, in lucrarile dumneavoastra exista un umor formidabil…
– Cred ca intr-un fel asta tine de caracteristicile istoriei spaniole. Exista un amestec de drama si de comedie, de grotesc si de dramatic. Toata literatura si pictura spaniole sunt traversate de ideea ca o situatie extrem de grava trebuie subliniata printr-un fals hohot de ras. Apoi, exista o componenta spaniola transcendentala, mistica. Avem mostenirea unui scriitor ca Juan? de la Cruz si avem, in acelasi timp, autori ca Cervantes sau Quevedo, care vorbesc despre lucrurile obisnuite din viata cotidiana, care privesc lumea dintr-un zbor foarte jos, nu dintr-unul de vultur. Umorul pe care mi-l descoperiti este rezultatul faptului ca eu apartin acestei categorii, care simte tot timpul nevoia demitizarii, a ironiei. Este, oarecum, un fel de autoaparare. Cred ca lucrurile acestea trebuie spuse, pentru ca ele exista. Discursul final este insa unul melancolic. Eu sunt un melancolic, chiar daca atunci cand o spun am probabil un aer de mincinos, pentru ca nimeni nu ma crede. Mi se vorbeste despre vitalitatea mea, despre umorul meu, fara sa se stie ca ele sunt dublate de o extraordinara gravitate, chiar de un sentiment al catastroficului.
Relatia mea cu pictura este una conflictuala
– Ce se afla pe primul loc in preocuparile dumneavoastra? Pictura sau literatura?
– Spun de obicei ca sunt un pictor care scrie. Nu ma consider un scriitor care face literatura cu majuscula. In pofida faptului ca formatia mea initiala este cea de scriitor.
– Ati fost jurnalist, din cate stiu.
– Voiam sa devin scriitor si mi s-a parut atunci ca pentru aceasta trebuie sa lucrezi in gazetarie. Eram foarte tanar cand am intrat in jurnalistica, influentat fiind de marii naratori americani: Dos Passos, Hemingway, Caldwell, Saroyan… Credeam ca trebuie sa traiesti cu cerneala linotipului pentru a putea deveni scriitor. Academia nu m-a interesat deloc. Eram un student foarte slab, dar am pastrat un mare vis literar. Am incercat apoi sa-l transpun in pictura. Sa eliberez tabloul din catuse. Am crezut si cred ca intr-un tablou trebuie sa se poata intampla totul, anecdota trebuie sa primeze, iar munca mea de pictor se naste din privirea de zi cu zi asupra strazii, din pasiunea pentru ziare, din pasiunea pentru literatura.
– Ce se intampla cu aceasta pasiune pentru cotidian in cazul ilustrarii cartilor altor scriitori sau in lucrarile de scenografie?
– Ma consider, de fapt, in mod esential, pictor. Relatia mea cu pictura este insa una conflictuala. Incep un tablou, il parasesc, il refac, este intotdeauna o confruntare pe care sper mereu s-o castig, dar in care n-am invins niciodata. In schimb, orice fac in rest, literatura, teatrul, opera – care ma intereseaza in primul rand – sculptura, gravura ceramica, alte lucruri, se datoreaza faptului ca sunt o natura interesata sa experimenteze totul. Jean Cocteau nu iubea ideea disiparii, dar mie imi place dispersarea si nu cred foarte mult in specializare. Mi se pare firesc sa ma amestec in lucrurile pe care nu le stiu, pentru ca este cea mai buna modalitate de a le cunoaste si de a le face.
Traim un moment de moralitate suspecta
– V-ati marturisit, in conferinta de presa, pasiunea pentru box si pentru coride. Cea de-a doua mi se pare perfect explicabila la un spaniol. Dar boxul?
– Boxul este un cod de viata. Cei carora nu le place il considera insuportabil, ca si corida, de altfel. Cand aveam sase ani si am fost prima data la o corida cu tatal meu, am simtit acelasi lucru vazand ranile, lancile, sangele… Boxul este un sport foarte dur, dar este si o lume guvernata de ucenicie, de disciplina, de rigoare, de respect pentru maestru. Si am mai fost atras de faptul ca boxerii sunt singuri si ca pana si in momentul in care este ridicat bratul pentru a anunta victoria se stie ca lupta va continua. In plus, sunt un romantic, chiar daca refuz acest calificativ. Am scris o carte despre Byron boxeur. Sunt mai aproape de aceasta lume romantica decat de aceea academica. Boxul a produs o literatura foarte frumoasa, dar pot intelege foarte bine rezerva altora si nu incerc niciodata sa fac prozeliti. Dar nici nu trec aceasta pasiune sub tacere. Dupa parerea mea, traim acum, in Spania, un moment de moralitate suspecta si am devenit foarte conformisti. De neinteles pentru o tara ca a noastra, care a fortat istoria sa-i acorde locul ce i se cuvenea in istoria civilizatiei, dar in care exista si o autocenzura stupida. Si, mai ales, o negare a istoriei, ceea ce mi se pare si mai grav, data fiind suferinta si responsabilitatea noastra istorica si chiar prezenta.
– Ce credeti despre eventualul pericol al uniformizarii in cadrul procesului de globalizare despre care se vorbeste atat de mult in momentul de fata?
– Este obligatoriu sa avem discursuri plurale si nu unul asimilat complet peste tot. Este nevoie sa fim critici si autocritici. Nu putem progresa in interiorul unui discurs unic, chiar daca acesta are aparenta unui fapt pozitiv, politiquement correct, fata de ceea ce este bine, ceea ce nu este bine… Discursul unic nu este decat o modalitate de anesteziere. Se scriu carti care sunt la fel peste tot, se fac picturi care sunt aceleasi la Madrid si la Oslo. Este si foarte plictisitor. Tinerii nu mai au capacitate critica. Sunt foarte politicosi, foarte educati, vorbesc mai multe limbi straine, sunt eleganti, foarte disciplinati, sunt la curent cu literatura si arta, vorbesc cu voce joasa, se tem de functionari…
Am fost si raman un om de stanga
– In timpul exilului dumneavoastra, erati, probabil, de stanga. Astazi?
– Am fost si raman un om de stanga. Tara s-a schimbat, s-a schimbat si discursul politic, dar eu nu impartasesc multe lucruri, pentru ca visurile mele au suferit atatea esecuri incat nu mai sunt dispus sa intru in sistem. Acum, cer agitatiei politice timpul pe care l-am pierdut cu ea, pentru a-l putea acorda picturii. Am devenit un pictor mai personal, mai ambiguu, mai distantat si mai intim. Cand am ajuns in Franta, eram obsedat de Spania si de lupta antifascista si am realizat o opera foarte politica.
– Ati fost un sustinator al sistemului comunist?
– Am fost intotdeauna prost vazut de sistemul comunist. De altfel, n-am fost niciodata membru al partidului comunist spaniol ori al celui francez. Am fost un foarte convins marxist-leninist salbatic si n-am putut suporta imaginea sistemului comunist. Am fost in calatorie in Germania de Est si ceea ce am vazut acolo era inimaginabil.
O bucatarie de ceara
– Sunteti pentru prima data in Romania. Ati reusit sa vedeti cate ceva in aceasta scurta calatorie?
– Am vazut strada, care ma intereseaza. Sunt o persoana urbana. Am umblat mult, am privit mult, am vazut cateva opere de arta si multe librarii. Sunt un -optimist foarte pesimist-, dar cred, dupa ceea ce am vazut, ca Romania este o tara care, in pofida tuturor contradictiilor, va evolua mult mai repede decat ne putem imagina. Si chiar am vazut ceva cu totul necunoscut, pe care il voi folosi. Sunt pe cale sa imaginez un fel de jurnal scris si pictat, de format foarte mic, spre deosebire de picturile mele, care au dimensiuni apreciabile. Mi-a fost intotdeauna greu sa pictez pe suprafete mici, sa fac tablouri ca niste obiecte care cad tot timpul pe jos si nu stii unde sa le pui. Am vazut aici un obiect foarte spectaculos pentru mine, foarte complicat, pe care nu l-am vazut nici in carti: un fel de semineu din fier cu lumanari pentru cei vii si pentru cei morti. Un fel de bucatarie de ceara.
– In afara acestui jurnal, ce alte proiecte aveti?
– Sunt pe cale sa public o carte, intitulata Capetele mortilor, cuprinzand un eseu despre Walter Benjamin, unul despre Goya si unul despre Byron. Urmeaza o expozitie intr-o galerie pariziana, una la Barcelona, o alta la Madrid. Si scriu tot timpul. Fac multe lucruri in acelasi timp. Sunt multe proiecte -la orizont-. Lucrez enorm, mereu mai mult si, mai ales, lupt impotriva timpului.
O conversatie amuzanta despre tragedie
S-a deschis, saptamana aceasta, in Sala Tronului a Palatului Regal, o expozitie remarcabila prin calitatea lucrarilor si prin punerea lor in pagina. Organizata in cadrul Programului de arta spaniola in lume al Ministerului Afacerilor Externe din Spania, ea prilejuieste prima intalnire a publicului bucurestean cu un artist important pentru istoria artei contemporane europene: Eduardo Arroyo.
Nascut in 1937 la Madrid, Arroyo urmeaza studii de jurnalism, fiind insa obligat, din cauza pozitiei sale fata de regimul franchist, sa renunte la aceasta cariera si sa se exileze in Franta. Talentul de desenator si pictor ii va deschide portile unei alte modalitati de expresie, in interiorul careia se situeaza pe directia antiavagardista, caracteristica artelor plastice de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Este unul dintre inspiratorii miscarii La Nouvelle Figuration, ce vizeaza renuntarea la abstractionism si intoarcerea catre o pictura figurativa. Inceputurile artei lui stau sub semnul angajarii politice, al denuntarii totalitarismului.
Expozitia de la Bucuresti cuprinde creatii ale artistului din ultimele doua decenii, avand un caracter oarecum retrospectiv, accentuat de lucrarea ce deschide expozitia, Reflectii asupra exilului: Irun – Hendaye, 1939-1976, ce face parte dintr-un ciclu, cu acelasi nume, in care artistul ajunge la constientizarea dimensiunii interioare a exilului. Exista cateva cicluri, de altfel, in expozitie, care marcheaza centre de interes si evolutii interioare ale pictorului, de la Madrid – Paris – Madrid la Cosarii, de la sarcasticul Piele de taur, piele de miel la atat de politicul Mikey Mouse la Kremlin sau la amuzat-ironicul Barba Albastra. O preocupare constanta a lui Eduardo Arroyo este lumea cotidiana, in special aceea a orasului, in a carei figurare aplecarea catre uman este dublata intotdeauna de umor si ironie. Este suficient sa privim lucrari ca Tot orasul vorbeste despre asta, componenta a unei -serii negre-, sau Casa Manolete. Intersul pentru cotidian, pentru valentele lui traumatizante de cele mai multe ori apare in special in operele din ultimul deceniu al secolului. Ne gandim la Martiriul Sfantului Sebastian, la Alba ca Zapada, la seria portretelor de femei, puse sub titlul generic 1988, sau la Moneda spaniola. Arta lui Arroyo isi datoreaza forta expresiva directetei modalitatii de exprimare, aparentei simplitati a construirii formei, a asezarii elementelor in economia constructiva a lucrarii. Culori asezate pe suprafete mari, in aplat-uri, construiesc forme declarative, semne usor descifrabile, cel putin pentru un prim nivel al lecturii. Sobrietatea gamei cromatice, reduse, in interiorul fiecarei lucrari, la doua-trei tonuri, exaltate de alburi, primind o nebanuita profunzime datorita negrurilor pe care Arroyo le mosteneste din indelungata traditie spaniola, contribuie la relatia aproape spontana dintre privitor si opera, fie ca este vorba despre Portretul Mariei Grazia sau portile Orientului, de Style Napoleon sau de Perdeaua albastra ori de amuzantul Carmen Amaya in Atlantic City.
Expozitia lui Eduardo Arroyo trebuie neaparat vazuta. Pentru ca ea este, inainte de toate, o conversatie grava si amuzanta in acelasi timp, directa si purtatoare de sensuri subiacente imaginii, o conversatie pe care artistul o poarta cu privitorul.
