In 2002, Pleins feux sur la Roumanie era un eveniment care a durat aproape un an, cuprinzand un colocviu la Universitatea din Quebec, la care au participat personalitati din mai multe tari ale lumii, printre care mentionam, in afara domnului Gabriel Gafita, ambasador al Romaniei in Canada, oameni de cultura ca Theodor Baconsky, Augustin Buzura, Angela Martin, Mircea Alexandru Mateescu, profesor de chimie si biochimie la Universitatea din Quebec. Anul acesta, la Bucuresti se desfasoara un eveniment canadian, care se va dura aproape un an si care debutat, la Teatrul National, cu un colocviu intitulat Pleins feux sur le Quebec – Canada. Ambele sunt opera unui personaj fermecator prin afabilitatea sa, Michel Buruiana, nascut in Romania si plecat, cu familia, in Canada, acum 33 de ani, cand era abia un adolescent. Producator de evenimente culturale, Michel Buruiana si-a edicat o parte a activitatii sale, mai ales dupa 1889, relatiilor culturale romano-canadiene. Expozitie Eugen Ionesco la Scoala Nationala de Teatru din Montreal (1985), Expozitie de pictura Mircea Septilici la Scoala Nationala din Montreal (1987), Prezentarea unei conferinte de presa prin satelit, de la Atlantic la Pacific, Dan Pita despre Cinematograful cenzurat in Romania, in cadrul Festivalului International de Film de la Montreal (1990), Festivalul Filmului Romanesc la Montreal (1991, 1993, 2002), Organziarea unei vizite a Fundatiei Culturale Romane la Salonul International de carte din acelasi oras (1995), prima coproductie de discuri Canada-Romania: Messagias de Robert Lafond cu Orchestra Simfonica din Timisoara (1996), producerea a noua emisiuni pentru televiziunea romana, de cate o ora fiecare, despre cultura canadiana, prima distribuire a unei actrite romance intr-un film canadian – Irina Movila in 37 Stagen de Sylvain Guy, productia spectacolului Trecut-au anii dupa Mihai Eminescu, sub egida UNESCO, (Montreal 2000), elaborarea strategiei si includerea unui curs de limba romana la Universitatea Quebec din Montreal (2002) reprezinta numai cateva dintre realizarile lui Michel Buruiana in aceasta directie.
Profitand de prezenta sa la Bucuresti in aceste zile, prilejuita de Pleins feux sur le Quebec – Canada, i-am solicitat un interviu.
Fac numai ceea ce ma pasioneaza
– Cine sunteti dumneavoastra, domnule Michel Buruiana?
– Sunt nascut in 1953, deci am implinit venerabila varsta de 50 de ani. Am studiat la Liceul -Mihai Viteazul- cu un mare profesor, Constantin Marinescu, un om care a format generatii intregi. Am mai fost influentat de catre regizorul Savel Stiopul, un eminent regizor de film, unul dintre putinii care au fost prezenti de trei ori la Cannes, in trei sectii diferite ale festivalului. El m-a distribuit intr-unul dintre filmele sale, Anotimpuri, cand eram copil, si apoi am devenit asistentul lui personal. La 12-13 ani, caram aparatele sau valizele la filmari si incercam sa invat cat puteam din acest domeniu. Dupa aceea, am plecat cu familia in Canada, unde am urmat, la Universitatea din Ottawa, la cea din Montreal, studii de arta si istoria artei. Am avut o deviza intotdeauna: sa fac numai ceea ce-mi place, ceea ce ma pasioneaza. Si, pana la aceasta varsta, am reusit. Am activat in foarte multe domenii, de la cinema la opera, de la jurnalism la fotbal (in sensul ca am lucrat in acest domeniu, nu ca fotbalist).
– Este o sansa!
– Da. Cateodata, platesti si pretul acestei nebunii. Am fost pasionat insa de toate artele, cu o exceptie: dansul, baletul, la care nu am fost niciodata sensibil. Numele meu se afla astazi pe 40 de generice de film, multe dintre ele coproductii cu Franta, cu Statele Unite, in calitate de producator, de consilier de productie, promotor, atasat de presa. Am dirijat doua dintre cele mai importante reviste de film ale Canadei franceze: -Sequences-, pe care am condus-o timp de cinci ani si al carui principal intervievator am fost, si -Vingt quatre images-. Am fost agentul unor mari jucatori de fotbal de la echipa Cosmos, fondatorul unor echipe profesioniste din Canada, am intemeiat o companie de teatru… am facut, dupa cum vedeti, foarte multe lucruri si, atunci cand pasiunea isi spune cuvantul, sar ca o broscuta dintr-un domeniu in altul.
– Pentru noi, o asemenea viata este pasionanta, dar ideea de a te ocupa, chiar daca oarecum profesionist, de o multitudine de domenii este mai putin obisnuita.
– Cand am ajuns in Canada, mi s-a spus: singura sansa de a te realiza in acesta tara este de a te specializa foarte strict. Pentru mintea mea de adolescent, ideea era curioasa. Ceva imi spunea ca nu este cea mai buna modalitate de a te dezvolta in viata si nici cea mai potrivita pentru un tip foarte pasionat, ca mine. Oamenii erau atat de specializati intr-un domeniu, incat devenea frustrant. Cineva venea si iti vorbea despre un subiect foarte limitat, facand o adevarata expertiza. Cum iesea din acel domeniu, era… gol-golut. Lipsa aceasta de cultura generala, de interes pentru altceva, de mobilitate nu intra in standardele mele. Astazi, cred ca am fost un vizionar. In zilele noastre, o specializare foarte stricta este fatala. Lucrurile evolueaza cu o rapiditate greu de imaginat. Fara un camp larg de preocupari, este foarte greu sa te realizezi. Este obligatoriu sa ai unul sau mai multe domenii de expertiza, dar, in acelasi timp, nu trebuie neglijat ceea ce este in jurul tau. Mijloacele de comunicare te obliga.
Cred profund ca lucrurile se vor stabiliza in Romania.
– Ce a determinat revenirea dumneavoastra catre Romania dupa *90?
– Nu mi-am parasit niciodata tara. As putea sa spun ca tara te urmeaza. Nu tu urmezi drumul tarii, cu invers. Tara inseamna cultura, obiceiuri, traditie. Personal, sunt produsul a doua culturi. Chiar al mai multor culturi. Am plecat din tara aceasta la mai putin de 18 ani, pentru ca avea granite cu garduri ghimpate si am detestat intotdeauna frontierele. Ele inseamna limite. Personal, am incercat toata viata sa nu ma inchid intre niste frontiere. Nici fizic, nici spiritual. Asa ca nu a fost o intoarcere, ci o continuare.
– La aceasta continuare, dupa o distanta in timp, de 30 de ani, cum vi s-a parut ceea ce ati gasit aici, prin comparatie cu ceea ce este acolo?
– N-am facut comparatii. Francezii au o vorba: Quand je me regarde, je me desole; quand je me compare, je me console (Cand ma privesc, ma intristez, cand ma compar, ma consolez). Fiecare lume este produsul propriilor experiente de viata, al propriei istorii. Doua tari, doua continente nu au aceeasi istorie. Si totusi, dupa *90, am comparat Romania cu Statele Unite ale Americii din 1880, fiind un mare amator, ca sa nu spun specialist, de western american, pe care l-am studiat, l-am indragit, mi-a venit in minte Far West-ul. Acolo, cine venea primul pe o bucatica de pamant si punea steagul, intra in stapanirea ei pana cand venea altcineva, il impusca, ii lua familia si copiii, se aseza si ramanea pana cand venea altcineva… Dar, Statele Unite ale Americii, la un moment dat, s-au stabilizat, au inceput sa se civilizeze. Far West-ul salbatic, goana dupa aur au fost cu numai 120 de ani in urma. De atunci, America a devenit una dintre cele mai civilizate natiuni ale lumii, care da lectii despre democratie globului terestru. Astazi, lumea americana este privita ca un exemplu, dupa ce, acum 120 de ani, era lumea lui Jessie James, a lui Whyte Earp, marele erou care a fost si el un bandit, pana a devenit serif. Privesc deci Romania si acest dezechilibru total, aceasta trecere de la o extrema la alta, aceasta dezvoltare naturala (termenul poate soca) ca pe un fenomen de repetitie a istoriei. Si cred profund ca lucrurile se vor stabiliza, asa cum s-au stabilizat si Statele Unite. Si nu trebuie uitat ca marile familii pe care lumea le admira, cum ar fi familia Kennedy, care a dat atatia oameni celebri, au avut inceputuri foarte dubioase. Filozofic vorbind, cred ca este mai putin important de unde plecam, si mult mai important unde ajungem. In Canada, indrum cariera foarte multor talente. Le spun intotdeauna: pe mine nu ma intereseaza cum esti; ma intereseaza rezultatul final. Or, nu cred ca in Romania rezultatul final se vede deocamdata. Bineinteles ca sunt generatii sacrificate.
Programele culturale gandite de functionari au baremuri kafkiene
– Credeti ca, in conditiile actuale din Romania, o activitate ca a dumneavoastra este posibila?
– Ea este posibila in orice parte a globului, atat timp cat exista vointa, cat exista pasiune.
– Care este pozitia statului canadian fata de cultura?
– Este nula. Canada este una dintre putinele tari ale lumii care nu are un minister al culturii. Are un ministru al patrimoniului. Cultura acolo este un domeniu in care exista o adevarata harababura. In toate activitatile mele culturale, nu am avut niciodata ajutorul guvernului canadian. A spus-o de altfel si domnul ambasador la conferinta de presa. Exista sustinerea de catre stat a anumitor institutii – teatre, opera (care are o prezenta mult mai putin importanta decat Opera Romana) – sau a unor artisti plastici, dar interventiile lui mi se par haotice, nesemnificative, dezechilibrate. Este vorba despre niste programe culturale gandite de functionari, nu de artisti, care fac parte dintr-o lume foarte aranjata si civilizata. Exista bugete votate la inceputul fiecarui an. Ele sunt impartite pe programe create de functionari. De obicei, programele sunt aprobate de jurii. Ele sunt insa prost gandite. Un artist care are cu adevarat competenta trebuie sa se supuna unor baremuri care, de multe ori sunt kafkiene.
– Ce determina, in Canada, sustinerea artei sau a institutiilor culturale de catre institutii particulare sau persoane fizice?
– Companiile sponsorizeaza activitatile culturale. Aceasta face parte din responsabilitatile lor corporative, necesare imaginii lor de buni cetateni. In al doilea rand, sunt nebuni ca mine care creeaza evenimente ce li se par necesare si care pot castiga bani intr-un domeniu pe care sa-i piarda in altul.
In Romania lipsesc marii manageri culturali
– In ultimii ani ati venit de mai multe ori in Romania. Cum vi se pare, din punct de vedere al creatiei, arta romaneasca?
– Am vazut lucruri absolut fascinante in multe domenii. Romania are o traditie extraordinara in cultura si arta. Din pacate, ceea ce lipseste aici sunt marii manageri culturali. Cei care pot, prin vointa si calitatea lor de experti, sa canalizeze interesele Occidentului pentru Romania. Artisti sunt insa multi, foarte creativi, de altfel aceasta este o caracteristica a romanilor, ce s-a vazut foarte bine in timpul comunismului, si cred ca, daca fac o apropiere intre Romania si Canada, prima are foarte mult de invatat de la a doua in materie de economie, chiar civilizatie, comportament, aspect social, dar Canada are foarte mult de invatat in ceea ce priveste cultura si arta. Scoala de canto romaneasca, de exemplu, este una dintre cele mai importante din lume. Daca veti merge la opera in Statele Unite sau in Canada, nu veti vedea montari mult mai spectaculoase decat la Bucuresti.
Exista filme universale si regionale in acelasi timp
– In ultima vreme, cativa regizori tineri au reusit sa patrunda cu filmele lor pe plan international, cum ar fi Nae Caranfil, pentru a da un singur exemplu.
– Il admir foarte mult. Anul trecut, am facut un festival de film romanesc la Montreal, si cel mai mare succes l-a avut Filantropica. Este un regizor desavarsit. Filmele lui n-au incasari uriase, dar acest lucru poate fi pus si pe seama faptului ca exista acum o hegemonie a filmului american. Un monopol. Nici filmul francez sau italian nu mai intra pe piata nord-americana. In plus, exista filme care, chiar daca sunt universale, raman regionale pentru simplul motiv ca ai nevoie de o anumita cultura pentru a intelege mentalitatea si cultura celuilalt.
Doua culturi, doua singuratati
– Unde se afla Canada, din punct de vedere cultural, intre America si Europa?
– Este greu de raspuns. Ea nu se afla nicaieri intre America si Europa. In cinematografie, avem cativa regizori ca Atom Egoyan, care este genial si care va intra si anul acesta in competitie la Cannes. Este, dupa cum stiti, castigatorul a doua premii importante la festivalul de pe Croisette: Premiul Juriului, cu Jesus de Montreal, film pe care l-am prezentat si aici, la Bucuresti, in 1992, si Premiul pentru Ararat. A existat, de asemenea, un mare regizor, care a facut, din pacate, numai doua filme (a murit intr-un accident de avion), pe care le vom prezenta in Festivalul Filmului Canadian de la Bucuresti din acest an: Jean-Loius Roux, alaturi de Ararat si Sweety, care este o productie mai veche a lui Egoyan, si de un David Cronenberg. Nu stiu sa va spun unde ne situam. Cred, de fapt, ca… in Canada. O tara care are 10 provincii, opt anglofone, una francofona si una multilingva. O tara care nu are o omogenitate culturala. Sunt acolo doua culturi si doua singuratati. Acum a aparut si o a treia: cea a emigrantilor. Paradoxal este faptul ca exista, totusi, pe undeva, o omogenitate. Apoi, referindu-ne la partea franceza, desi s-ar putea crede ca este vorba despre o lume latina, locuitorii Quebecului nu sunt latini. Sunt nord-americani de limba franceza. Nici nu-si dau seama, de obicei, ca au o mentalitate mult mai apropiata de aceea americana decat de cea europeana. Apoi, este o tara noua, care are deja niste traditii, chiar daca de scurta durata.
Identitatea nu poti sa ti-o pierzi niciodata
– Cand veniti la Bucuresti, sunteti un nord-american care vorbeste romaneste?
– Fie ca sunt in America de Nord sau in Romania, sunt aceeasi persoana, cu experienta ei de viata. Aceasta experienta inseamna traditie, cultura, civilizatie romaneasca, cultura franceza, cultura italiana, cultura britanica, cultura braziliana. V-am spus ca sunt un tip care nu accepta frontierele. Sunt fructul propriilor mele experiente, si bune, si rele. Sunt convins ca acest fel de a fi, pasiunile mele pleaca din varsta mea frageda, cand m-am bucurat pentru prima data de anumite valori transmise de familie, de maestri, de aceasta tara. Defectele pe care le-am mostenit de pe acest pamant am incercat sa le rafinez in alta parte.
– Se discuta foarte mult in aceasta parte de lume in jurul a doua concepte: globalizare si identitate, cu asertiunea potrivit careia exista un mare pericol in globalizare. Acela al uniformizarii. Vi se pare posibil?
– Cred ca, din punct de vedere cultural, fiecare isi poate impune punctul de vedere. Eu am incercat sa fac acest lucru in Canada timp de 33 de ani si lumea imi spune -Le roumain-. Dupa cum vedeti, dupa atata timp vorbesc inca bine limba romana. Incerc si sper ca am reusit sa pastrez valorile care m-au format, desi traiesc intr-o lume destul de putin receptiva la aspectul cultural. Dar, daca ma ocup de un eveniment cultural romanesc, de unul brazilian sau de unul canadian, o fac cu aceeasi pasiune. Nu sunt un specialist al globalizarii si am stat de-o parte fata de aceste teorii, dar cred ca identitatea nu poti sa ti-o pierzi niciodata.
Creativitatea romaneasca este folosita, uneori, defectuos
– Sunteti consilier, producator, aveti o formatie de istoric de arta. Cum se impaca in dumneavoastra omul de cultura si omul de afaceri?
– Desi am fost intotdeauna impotriva specializarii, am facut si studii de marketing. Am incercat intotdeuna sa compartimentez ceea ce fac. Cand ma ocup de o problema culturala, imi fixez ca obiectiv principal cultura si incerc sa creez un eveniment. Dupa ce l-am creat, trec la aspectul de marketing, aspectul financiar, cel de pozitionare a evenimentului. Sunt, deci, de la inceput, cel mai bine informat asupra evenimentului, pentru ca l-am conceput, si pot functiona in deplina libertate in realizarea celorlalte aspecte.
– Pentru evenimentul de la Bucuresti, la care v-au apartinut toate aspectele – conceptia, productia, marketingul -, care dintre ele a fost mai dificil?
– Intotdeauna, aspectul financiar este cel mai greu. Banii se gasesc cu dificultate. De-a lungul timpului, am avut atatea frustrari, incat am invatat sa fac mult cu putin. Asta tine de creativitatea romaneasca, pe care, din pacate, aici, unii o utilizeaza defectuos, pentru ca se traverseaza o perioada de adaptare. Unii se adapteaza mai repede, altii, mai incet. Ca in America anilor 1880 despre care am vorbit. La inceputul secolului XX insa, America se schimba. Filmele lui Charlie Chaplin au descris foarte bine acea America. Multe dintre situatiile si personajele lui au o actualitate pregnanta in Romania de azi. Ma gandesc, de exemplu, la Emigrantii. Si nu uitati ca America a facut, din zece in zece ani, progrese gigantice. Bineinteles, pentru noi, cei care traim aceste evenimente acum, perioadele sunt extrem de lungi, dar, in istorie, este vorba de o clipa. Daca maine, dintr-un accident, ajungem ca Robinson Crusoe pe o insula, s-ar pune intrebarea: in cat timp ne adaptam? Sfarsim insa sigur prin a ne adapta si a descoperi lumea foarte frumoasa. Ceea ce va spun poate suna cinic, dar este foarte pozitiv.
Doresc sa fac cunoscuta cultura romaneasca
– Ce asteptati de la acest dublu eveniment: Pleins feux sur la Roumanie, Pleins feux sur le Quebec – Canada?
– As dori ca Romania sa cunoasca mai bine cultura de limba franceza, cea de limba engleza si, daca se poate, pe aceea a emigrantilor din Canada, iar Canada sa cunoasca mult mai bine marile traditii si marea cultura romaneasca.
– Pentru Canada, v-ati gandit la dimensiunea nationala sau, in primul rand, la comunitatea romaneasca de acolo?
– Eu nu fac absolut nimic pentru comunitatea romaneasca de nicaieri. Imi face mare placere sa vad comunitatea romaneasca participand la evenimentele create de mine, dar doresc sa fac cunoscuta cultura romaneasca celor care nu au acces la ea.
