S-a stins, la sfarsitul saptamanii trecute, o sculptorita care, timp de aproape 50 de ani, a dat forma si viata ideilor si a transformat in monument gandul si zborul imaginatiei: Gabriela Manole Adoc. Absolventa a Institutului de Arte Plastice -Nicolae Grigorescu- din Bucuresti, eleva a maestrilor Corneliu Baba si Ion Irimescu, Gabriela Adoc si-a inceput creatia intr-o zodie inhibanta pentru orice artist: aceea a realismului socialist. Tanara artista a avut forta sa evadeze estetic, portretele ei de muncitoare, de exemplu, capatand esentializari care le sustrageau genului, tot asa cum apelul la mitologiile vechi sau moderne sau la lumea fiintelor mici a insemnat exercitii de stil, pasi spre modernitate. Selene, Cosmonautica sunt volume destinate ideii de miscare, de descatusare a ideii si a materialului, Melcii devin inlantuiri aproape abstracte de volume.
Vocatia sa pentru arta monumentala s-a afirmat o data cu una dintre cele mai frumoase sculpturi ale Bucurestiului, la acea data, Pescarusii din Parcul Herastrau, compozitie in succesiunea constructivismului, cu un spor afectiv, remarcabila prin elanul formei si solida implantare in spatiu a zborului. Artista a experimentat materiale diverse. A lucrat in lemn, teracota, piatra, marmura, beton, bronz, aluminiu, otel inoxidabil. Masura deplina si-a dat-o insa in metal, in care a realizat majoritatea lucrarilor monumentale. Cea mai cunoscuta dintre ele – si cea mai -clasica* ca factura poate – este Statuia Independentei de la Iasi, cu avantul romantic al sculpturii inscriindu-se categoric in proiectul urbanistic al orasului (soclul monumentului este realizat de sotul sau, remarcabilul sculptor si grafician Gheorghe Adoc). In ultimii ani, numele artistei a aparut din ce in ce mai rar. Varsta, conjuncturile politice si sociale i-au accentuat retragerea, in pofida ultimei expozitii de indiscutabila tinuta estetica. Numele ei va ramane insa in istoria artei romanesti a secolului al XX-lea.
Dumnezeu s-o odihneasca!
