Cineva spunea că la noi și speranțele au început să moară. Să fie adevărat?
Pe de o parte da, dacă privim în jurul nostru. Pe de altă parte, vina ne aparține în exclusivitate. Toți parcă așteaptă salvări din altă parte, așteaptă să „li se dea“. Așa că, dacă murim, murim din cauza noastră. L-am citit cu mult timp în urmă pe Dumitru Drăghicescu și constat că de mai bine de o sută de ani nu s-a schimbat, din păcate, mai nimic esențial în ființa noastră.
El făcea și referiri la istorie. Nici aici nu s-a schimbat ceva?
Păi, istoria este schimbată după bunul plac al politrucilor. Să nu uităm ce uriașe daune intelectuale și morale a produs istoria lui Roller după al Doilea Război Mondial. Acum, au apărut alți falsificatori. Atâta vreme cât se neglijează învățământul și cultura, nu putem spera la nimic bun.
Este o idee pe care o susțineți cu argumente de multă vreme. Revista „Cultura“ pe care o conduceți o reflectă cu prisosință și totuși nu s-a schimbat nimic în bine. Nu credeți că sunteți asemenea glasului care strigă în pustie?
Sentimentul că strig în pustie îl am de mult, de fapt totdeauna am avut acest sentiment. Scriu ce cred, ce mi se pare că trebuie să scriu, ce-mi dictează conștiința, cu toate acestea, nu cred că am făcut să tresară nici măcar un fir de păr de pe capul proștilor.
Atunci, de ce scrieți?
De ce scriu? Pentru că nu pot să nu scriu. Ca romancier, scriu de plăcere. Ca jurnalist, ca să fiu util. Dacă suntem pasivi, dacă ne mulțumim cu ceea ce avem sau ni se dă (pentru că, mai nou, toate ni se dau!), nu ne alegem cu nimic. În ce mă privește, cred foarte mult că nu am altă soluție, mai bună, decât să spun ce văd, ce simt, ce mi se pare necesar. Că mă ascultă sau nu cineva, eu îmi fac datoria atât cât mă țin puterile și, mai nou, banii, pentru că a întreține o revistă e uneori un coșmar.
Chiar așa, cum reușiți?
Cred că mi-am exasperat toți prietenii cerându-le ajutoare și sponsorizări. Trăim greu, nu putem plăti onorariile, salariile noastre sunt simbolice, dar am noroc că oamenii cu care lucrez înțeleg acest lucru și ne străduim împreună să mergem mai departe. Nu știu până când.
Pentru că ați amintit de învățământ, ce credeți că ar trebui făcut dincolo de atât de numeroasele schimbări?
Nu mă pot pronunța, dar observ dintr-o bancă vecină cu învățământul că se renunță la lucruri elementare, obligatorii pentru tineri din orice țară ar fi ei. Ceea ce înainte era internaționalismul proletar a devenit acum un fel de europenism sau mondialism, deci, cumva, același lucru. E un fel de renunțare, de abandonare a valorilor în respectul cărora am trăit până acum. Activiștii de astăzi îi imită pe comuniștii de după război. Atunci, existau universitățile populare, de la care puteai lua diplomă fără a fi terminat liceul. Acum, se cumpără diplome. Abandonul școlar ia proporții și o statistică recentă arată că aproximativ 40% din populația țării se află într-o stare ce bate spre analfabetism. Dacă în urmă cu câțiva ani accesul tinerilor din mediul rural la universități era de doar 1-2%, azi nu mai este nici atât.
Să ne referim la cultură, la carte. Se spune mereu că se oferă ca „produs“ cultural ceea ce se cere, deși se știe că nu poți să dorești ceea ce nu cunoști?
Imediat după război se spunea că așa cer muncitorii, acum se promovează false valori pentru că așa se cere. Modelele de astăzi sunt niște indivizi care au ieșit la bătaie cu carnetele unor partide sau sub drapelele unor așa-zise personalități. Pe de altă parte, după cum vedem, au fost asalturi violente ale periferiei literare împotriva unor scriitori considerați când colaboraționiști, când expirați sau mai știu eu cum. Politica a devenit un criteriu de afirmare și de promovare la fel ca pe vremea comuniștilor. Cei care se pun în slujba unor stăpâni sau a unor interese sunt mediatizați, dar un om care a trudit, și-a petrecut viața studiind, cercetând sau scriind cărți nu mai înseamnă mare lucru în fața acestor gogoașe postrevoluționare.
Sunteți nostalgic?
Da, sunt nostalgic și voi rămâne așa toată viața. Am însă nostalgia culturii și a civilizației, a unei vieți spirituale normale. Spun asta pentru că am avut posibilitatea să cunosc multe țări, mulți oameni de știință și cultură de mâna întâi și nicăieri nu am văzut un asemenea boicot al valorilor ca la noi.
Cum vă explicați?
Era mai demult o teorie după care cultura costă mult. Dar prostia? Se vede bine cât costă și ce daune cumplite produce. Trebuie să ne trezim.
Nu există decât o soluție – educație, cultură, știință
Intelectualii nu se implică în viața politică. De ce?
Unii, pentru că sunt bine sponsorizați de cei interesați, alții nu au conștiință sau sunt în diverse formațiuni. Lumea culturală este tribalizată; fiecare cu zeul lui, fiecare cu laureatul lui Nobel, fiecare cu geniul lui. Prin urmare, e foarte greu.
Cum vedeți ieșirea, că trebuie să existe?
Carte, școală, educație. Câtă vreme vor fi tot felul de analfabeți care dictează în aceste domenii, vom merge din rău în mai rău.
Privind la televizor sau citind unele ziare și reviste nu aveți impresia că se extinde mahalaua?
Pentru că mahalaua ne conduce. Ați mai văzut la televiziune o piesă de teatru bună sau un concert simfonic? Cultura și știința sunt șterse din programe și înlocuite cu un divertisment rudimentar. Sigur, un spectacol bun nu aduce imediat bani, dar trebuie să te gândești la viitor. Trebuie să ridici cititorul la nivelul cărții și nu să cobori cartea la nivelul cititorului. Repet, nu există altă soluție decât educația, cultura, știința. În această perioadă de criză, țările care înseamnă ceva au investit în cercetare, învățământ, cultură, pentru că salvarea vine de la materia cenușie și nu de la altă materie. Ori, la noi, profesorii, medicii sunt umiliți, bolile cândva eradicate au revenit, mortalitatea infantilă e înspăimântătoare. Nu poți vorbi de libertate când ești flămând, fără carte și bolnav.
Sunteți până într-atât de pesimist?
Nu, pur și simplu observ și spun.
Cum vom depăși această situație în care se regăsesc majoritatea românilor?
Până la urmă, vom fi împinși de val, adică vom fi obligați să facem anumite lucruri care în alte țări au fost făcute. Va trebui să ne trezim pentru că nu vom avea încotro. Ori ne trezim, ori dispărem. Nu vedeți că în țara asta nu mai există români? Există steliști, dinamoviști, rapidiști, pesediși, pedeliști ș.a.m.d., și între ei, niște rupturi teribile. Verbul cel mai bine întrebuințat este a fura.
Mircea Malița vorbea de apariția unui om nou – homo fraudens.
Toate legile sunt făcute să stârpească hoția, dar ea înflorește liniștită pentru că cei care le fac nu se simt obligați să le și respecte. Bunăoară, nimeni nu respectă Constituția, dar vrem să o schimbăm. La ce ne folosește?
Cu gândul la recentul dvs. roman, „Raport asupra singurătății“, vă întreb dacă vă simțiți acum singur.
Nu, sunt mulți care gândesc ca mine, doar că unii nu vor să se exprime, alții nu au unde să se exprime pentru că revistele sunt foarte bine parcelate în diverse parohii. Mai sunt și cei cărora li se pare că e inutil să-ți spargi capul, cum au și pățit unii. Nimeni nu realizează cât de greu s-a cucerit ceea ce acum pierdem cu prea mare ușurință.
Se observă și o accentuare a individualismului.
Țara e o sumă de individualități, de egoisme și doar atunci când vom putea vorbi de noi, soarta ni se va schimba. Deocamdată, fiecare are drumul lui, metodele lui de salvare, orgoliile și alergiile lui.
S-a reactivat și teama.
E oarecum aceeași teamă dinainte, dar și-a schimbat culorile. Înainte nu aveai voie să nu muncești, acum parcă nu ai voie să muncești. Oamenii se tem că-și pierd locul de muncă, se tem de ce le aduce ziua de mâine…
O schimbare ar trebui să apară. De unde?
Din politică, totul pleacă de aici.
Conducătorii sunt aleși de noi.
Îi acuzăm degeaba, ei nu pot fi mai buni decât noi. Revin iarăși la cultură. S-a renunțat la cultură, se renunță la educație și parcă nici nu mai avem conștiința că suntem o națiune. Sper ca într-o bună zi să apară un om deștept sau un grup de oameni deștepți care vor înțelege situația și vor ști ceea ce au de făcut.
Ce face scriitorul Augustin Buzura?
În primul rând, îmi fac datoria față de revista „Cultura“, la care mi-am asumat și rolul de editorialist. Apoi în puținul timp care îmi rămâne trudesc la „Raport asupra singurătății“ – „Caietul al doilea“.
