Convorbire cu acad. Răzvan Theodorescu
– Cum azi este ziua Dvs. aniversară, începem cu urarea cuvenită de „La mulți ani“ cu sănătate și bogat roditori în tot ceea ce faceți. Sunteți născut în aceeași zi cu Wagner. Cum vi se pare această coincidență?
– Sigur, sunt multe lucruri care țin de miracol în viața unui om. Faptul că Wagner era născut în 22 mai m-a emoționat întotdeauna. Pentru mine muzica înseamnă Wagner și Mozart.
– Mai sunt în viața Dvs. asemenea coincidențe?
– Da, de ordin onomastic. Toată lumea mă știe de Răzvan Theodorescu, însă eu sunt Răzvan Emil, după numele nașului meu, un celebru avocat bucureștean. S-a făcut ca, în timp, cei doi oameni care m-au influențat în meserie să fie magistrul meu, acad. Emil Condurachi, și Emil Lăzărescu, fost elev al lui Iorga.
– Cu gândul la activitatea Dvs., cred că cercetarea, îngemănând istoria cu arta, poate face un om fericit. Așa este?
– Pentru faptul că am putut să fac exact ceea ce am vrut în viață, sunt un om fericit. M-am decis să fac istoria când eram în clasa IV-a primară. Părinții mei erau disperați, pentru că, prin anii ‘50, era nevoie de un „dosar“, pe care nu-l aveam. Începusem chiar să mă pregătesc pentru medicină, ca să fac plăcere mamei mele, dar, în cele din urmă, am primit dreptul să fac istoria. Când, în anul IV, am fost dat afară din facultate, mama mi-a reproșat că am mers la o facultate cu profil ideologic și atunci am făcut o listă a celor exmatriculați de la medicină…
– Și preocupările pentru artă?
-Făceam arheologie și istorie veche ca să învăț latinește și grecește, dar mă preocupa evul mediu și mergeam la seminarul profesorului Mihai Berza, cu care mi-am dat doctoratul, care a urmat licenței pe care am dat-o cu Ion Nestor. M-am hotărât foarte timpuriu să scriu istoria artei din secolele X-XIV, care nu fusese scrisă. După unele ezitări de la început, acad. Oprescu a spus: „să lăsăm pe băiatul ăsta să facă ce știe el“. Am dat doctoratul cu „Civilizația română în secolele X-XIV“ și am publicat prima carte. Mi-am propus să scriu istoria sfârșitului civilizației medievale, dar am reușit să public cartea abia în 1987, în condiții foarte grele. Am fost scos din învățământ din cauza scrisorilor pe care le-am scris împreună cu alți colegi împotriva demolărilor. Privind înapoi, cred că tot ce mi s-a întâmplat rău a fost spre bine. Darea afară din facultate m-a maturizat și faptul că, la 20 de ani, am fost muncitor mi-a arătat multe lucruri ale vieții. Voiam să fac învățământ pentru că se pare că am acest dar, cum nu s-a putut, am intrat la Institutul de istorie a artei al Academiei Române, de care mi-am legat numele, și timp de 25 de ani am făcut cercetare. Când, după revoluție, am devenit profesor, pot spune că aproape eram capabil să fac cursurile numai pe baza cercetărilor mele. Adică, toate s-au rânduit cum trebuiau. Și intrarea mea în viața politică a fost când a trebuit, nu mi-am trădat idealurile și mă bucur că, dacă mi se recunoaște ceva, este rectitudinea. Am făcut ce mi-a plăcut și pentru aceasta sunt, într-adevăr, fericit.
– V-ar fi plăcut să fi trăit în epoca veche și de ce?
– Da. Și am să vă spun, cum am și scris într-o carte, că Brâncoveanu este omul deplin al civilizației românești. Aș fi vrut să trăiesc în epoca brâncovenească. De ce? Pentru că este un timp care ne reprezintă. După ce, în discursul de recepție de la Academie, am lansat ideea tranzacționismului românesc se spune că sunt părintele tranzacționismului românesc. Este o perioadă a marii inteligențe, a negocierii, a oprimării, a așteptării, a zăbavei, chiar și a trădării, dar e o epocă de mare înflorire culturală. Au fost niște minți superbe, iar Brâncoveanu a fost un martir creștin, dar a fost și un personaj care nu avea scrupule când trebuia să adune bani. A fost, în același timp, un om care a știut mereu să aleagă între turci, austrieci și ruși, lăsându-i la un moment dat de izbeliște pe toți, dar a făcut-o pentru salvarea țării sale. E un personaj absolut fabulos și când mă duc la Hurezi mă simt ca un om al epocii.
– Considerați că Brâncoveanu este reprezentativ pentru istoria noastră?
– Cel mai reprezentativ. El și contemporanul său pe care l-a detestat, Dimitrie Cantemir. Noi ne împăunăm și spunem că a fost membru al Academiei din Berlin, dar a fost numai și numai pentru că era prinț rus. De curând, vorbind despre mentalul public românesc, spuneam că, la fiecare ocupație, a austriecilor, a rușilor, a turcilor, știam să-i flatăm cu asupra de măsură și așa am trecut prin istorie. Noi suntem latinii Orientului, această latinitate orientală este cuceritoare și trebuie studiată cu umbrele și cu luminile ei și asta am făcut toată viața.
– E o concepție diferită de a multor istorici.
– În istoriografia noastră și în cea a culturii avem niște puncte fixe, niște erori pe care m-am străduit să le combat tot timpul. Auzim frecvent, de pildă, că „noi, românii, am apărat creștinătatea“, dar au apărat-o și ungurii și polonezii. Ceea ce caracterizează spiritul românesc este monumentalitatea interioară, „interioritatea“, mai bine spus lăuntricitatea. Nu-mi place nici adamismul, nici acea viziune ombilicală de felul: „noi suntem buricul lumii“. Nu, nu suntem.
– Care sunt caracteristicile spiritualității noastre?
– Avem două trăsături, cum am scris în capitolul din „Tratatul de Istorie a Românilor“ – latinitatea, care este o afinitate a spiritului, nu numai a limbii, și statalitatea, pe care ne-am păstrat-o grație inteligenței negocierii și a tranzacției. Am lăsat de la noi adesea, ne-am umilit de nu știu câte ori, dar ne-am salvat statul ceea ce n-au făcut-o nici bulgarii, nici sârbii, nici albanezii, nici ungurii, nici grecii. Noi ne-am salvat-o printr-o permanentă negociere, care a început, dacă e să-i dăm crezare lui Ion Neculce, imediat după domnia lui Ștefan cel Mare și nu s-a terminat nici azi. Îmi amintesc că Guvernul din care am făcut parte era unicul care putea să tranzacționeze între Europa și SUA, în cazul faimosului Tribunal Penal Internațional. La fel și înainte, Ceaușescu, acest țăran fără cultură, avea o tradiție și, dacă citim memoriile lui Kissinger, ne dăm seama de rolul pe care l-a avut în Orientul Apropiat. Tranzacția și așteptarea l-au caracterizat și pe Ionel Brătianu, cel mai mare politician din toate timpurile.
– Avantajează sau dezavantajează acest mod de a fi?
– Nici nu avantajează și nici nu dezavantajează. Moralmente, nu suntem niște campioni ai lumii, comparați cu alții, însă ne-am menținut statul, „suntem“ și trebuie să scriem istoria acestui „suntem“. Eu am urmărit-o pe plan cultural, pe plan spiritual.
– În actualul context, cultura, în sensul cel mai cuprinzător, ne poate salva?
– Cultura ne poate salva pe noi pentru că altceva nu ne poate salva. Avem o cultură foarte europeană – de la Nicolaus Olahus, făcând un salt peste timp, la evreii avangardei – de la Tristan Tzara până la B. Fundoianu, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, până la Marcel Iancu – sau Eugen Ionescu și E. Cioran. Și exemplele ar mai putea fi înmulțite.
– Ce am avea noi de spus istoriei umanității?
– Am avea de spus că suntem singurul popor care știe să unească valorile Occidentului, pragmatismul, cu valorile Orientului, contemplația. Eu am scris ceva despre cele două Europe – aceea pragmatică, realistă, a lui Aristotel și Europa lui Platon, contemplativă – care numai în România se întâlnesc, deopotrivă cu umbre și lumini. Trebuie să înțelegem că suntem un popor plin de păcate și plin de virtuți.
