Spre sfarsitul lunii septembrie, celebrul cineast italian Michelangelo Antonioni implineste 90 de ani. Cinemateca Romana intampina evenimentul cu un ciclu de filme reprezentative din creatia regizorului, oferind cinefililor prilejul de a vedea sau revedea cateva capodopere cinematografice din zestrea de aur a post-neorealismului italian si mondial. Respectiva retrospectiva este, totodata, pentru noi, un bun prilej de portretizare a unei personalitati artistice de exceptie, ajunsa la varsta unei senectuti inca active, desi regizorul implineste noua decenii de viata…
Inainte de a lua in discutie opera cinematografica a ilustrului regizor, as vrea sa ma refer la doua filme documentare despre Michelangelo Antonioni. Unu l-am vazut foarte recent, la Festivalul filmului de la Moscova. Este intitulat Michelangelo Antonioni – 10 sguardo che ha cambiato il cinema si este semnat de Sandro Lai. Intr-adevar, dupa vizionarea acestui film – care cuprinde documente de tot felul, vizuale si auditive, de radio si televiziune, fragmente din filme si imagini insolite din viata cineastului – privirea lui Michelangelo Antonioni, aceea -care a schimbat cinematograful-, te obsedeaza indelung. Inspiratul film de montaj pleaca de la primele documentare neorealiste ale regizorului si marcheaza, in mod special, momentul festiv din 1995, cand Michelangelo Antonioni repurta Premiul Oscar pentru intreaga activitate. Cu cativa ani in urma, cu prilejul unei editii a -Zilelor filmului italian- la Bucuresti am vazut un alt seducator film de montaj, un making off, turnat in timpul filmarilor la Al di la delle nuvole (Dincolo de nori), pelicula lui Michelangelo Antonioni din 1995. L-am revazut pe Michelangelo Antonioni dirijand miscarile aparatelor si personajelor pe platou, conducand totul cu o minutie desavarsita, in ciuda faptului ca batranelul din imagine, la cei 83 (atunci) de ani ai sai, nu mai are nici vederea, nici auzul de altadata, nu mai are nici agilitatea de odinioara. Dar si-a pastrat, nealterate, ba chiar potentate, dragostea si respectul pentru film. Asistat, ajutat (la propriu si la figurat) de regizorul Wim Wenders, Michelangelo Antonioni – impresionant in toate atitudinile sale – realiza, in acest -apus de cariera-, prin Dincolo de nori, un film de o fascinanta si generoasa tinerete spirituala. Filmele acestea, ca si alte pelicule despre regizorul italian (unul numit chiar Antonioni vazut de Antonioni), au fost proiectate recent si la Mostra din Venetia, in cadrul unei ample retrospective omagiale consacrata creatiei de scurt si lungmetraje a autorului.
Dupa cum s-a subliniat, nu o data, faima lui Michelangelo Antonioni se intemeiaza pe revolutionarul sau mod de a povesti cinematografic. Inainte de a ajunge la creatia de filme, Antonioni s-a impus prin activitatea de critic si teoretician, inca din anul sosirii la Roma, 1939 (dupa studii extracinematografice la Ferrara si Bologna), el devenind colaborator al revistei -Cinema-. Tot inainte de a deveni regizor -pe cont propriu-, el a intrat in cinema ca asistent stagiar al regizorului francez Marcel Carne (care realiza Vizitatorii serii), dar pana a ajunge la lung-metraje proprii a debutat cu un documentar de scurt metraj (ramas in istoria cinematografului), Gente del Po (Oamenii Padului), in 1943, si prin cateva scenarii, pentru filmele unor confrati, pentru Vanatoare tragica de Giuseppe De Santis (1948) si pentru Seicul alb de Federico Fellini (1952). Intre timp, dupa cateva filme de scurt metraj, realizase si primul lungmetraj propriu, Cronica unei iubiri (1950). Inceputurile cinematografice ale lui Michelangelo Antonioni sunt puse sub semnul neorealismului. Atat scurtmetrajele sale – printre care Superstitie, Vila monstrilor, Oameni in plus -, cat si lungmetrajele de inceput – Invinsii (1952), Dama fara camelii (1953), Strigatul (1959), in special Strigatul – se revendica din curentul neorealist, propunandu-si sa arate pe ecran, fara fard, realitatile dureroase ale Italiei postbelice. Dupa aceste filme a inceput insa marea aventura antonioniana, si aventura avea sa inceapa cu filmul Aventura. -Drama noastra este incomunicabilitatea care ne izoleaza unii de altii- – declara Antonioni, in acei ani, unui ziarist. Si mai insista asupra faptului ca traim -intr-o epoca de instabilitate extrema – politica, morala, sociala sau fizica pur si simplu. Aceasta instabilitate ne influenteaza psihologia si sentimentele. De unde o fragilitate careia nimic nu i se poate opune, caci nu poti sa te sprijini pe nesiguranta. Ceea ce plaseaza omul modern intr-o perpetua stare de criza-. Ghidat de aceste convingeri, framantat de maladiile si nevrozele lumii moderne, Antonioni a elaborat, intr-un stil cu adevarat aventuros (sa nu uitam ca la proiectia filmului Aventura, la Cannes, s-a fluierat insistent!), o trilogie care avea sa faca multa valva la inceputul anilor *60: Aventura (1959), Noaptea (1960), Eclipsa (1962). Toate trei filmele aveau sa-si dobandeasca, din partea publicului, din partea criticii, recunoasterea binemeritata a valorii, daca nu totdeauna instantaneu, o data cu trecerea anilor. Aceasta, pentru ca s-a simtit -noutatea de fond- (si formala totodata) pe care o propunea cinematograful antonionian: dedramatizarea, discontinuitatea tramei, lentoarea ritmului, o analiza psihologica nuantata, o tensiune interioara aparte, amalgamul de tandrete si – cum scria cineva – -erotism alienat-, toate aceste trasaturi specifice autorului alcatuiesc cinematograful de stare, de atmosfera, practicat de cineast. Acestea ar fi si coordonatele aventurii stilistice pe care o traia in acei ani cineastul a carui privire schimba, radical, cinematograful. Un singur -amanunt- ar fi de adaugat: o data cu Aventura, Michelangelo Antonioni a creat-o pe Monica Vitti, element esential in -ecuatia postmoderna- pe care o lansa la granita deceniilor 6 si 7 din veacul trecut…
Insusirile stilistice evidentiate de trilogia care l-a facut celebru pe regizorul italian aveau sa fie regasite si in filmele ulterioare, pe care cineastul le va realiza in Marea Britanie sau in Statele Unite ale Americii: Blow-up (1968), Zabriskie Point (1969), Profesiunea: reporter (1974), ca si in filme ulterioare ca Misterul de la Oberwald (1980) sau Identificarea unei femei (1982). Am sarit, din aceasta enumerare, un film, si nu l-am sarit intamplator. Desertul rosu, un film din 1964, inchidea o epoca in creatia antonioniana, era un punct culminant in tentativa dedramatizarii cinematografului, si deschidea o perioada noua, aceea in care cineastul revine, treptat, la poveste, ba chiar propune, nu o data, incitante -chei politiste-, inchizand, practic, un -cerc-, deschis de Aventura, care a fost considerat de critica un -policier pe dos-. Cand a creat Aventura, Antonioni avea 47 de ani. Cand a realizat, la bratul lui Wim Wenders, Dincolo de nori, avea 83. Acum are 90 si sunt semne ca este atras, in continuare, de cinematograf. Cinefilii bucuresteni, prin retrospectiva de la Cinemateca, au prilejul sa-i gaseasca, sa-i regaseasca, toate fazele unei creatii cinematografice de o vigoare stilistica, estetica, filosofica iesita din comun.
