Chiar nu stiu cati cineasti ai lumii au atins venerabila varsta de o suta de ani. Oricum, dintre numele marcante ale artei a saptea nu cunosc altul in afara de acela al regizoarei germane Leni Riefenstahl, cea care a fost sarbatorita, cu cateva saptamani in urma, pentru implinirea varstei centenare. Prilejul acestei aniversari de exceptie este binevenit pentru rememorarea unei vieti si a unei cariere cinematografice spectaculoase: Leni Riefenstahl este, astazi, o legenda vie a filmului mondial.
Helene Bertha Amalie Riefenstahl, zisa Leni, s-a nascut la Berlin, inspre sfarsitul verii, in anul 1902. A urmat studii de balet si de arte plastice, la Academia de Belle-Arte, o preocupa teatrul, a traversat Europa, ca balerina, purtata de turneele organizate de Max Reinhardt. A ajuns la film datorita, in mare parte, primei sale cariere, aceea de balerina. Un important documentarist german, Arnold Fanck, cel care a creat -filmele de munte- – un gen cinematografic foarte popular in Germania anilor *20 si *30, care imbina scene ale naturii salbatice montane cu o intriga dramatica rudimentara – i-a incredintat principalul rol feminin in Muntele sacru (1926). Leni Riefenstahl era, la 25 de ani, o tanara de o frumusete tulburatoare, era normal sa trezeasca interesul unor cineasti: insusi Bela Balasz – care a colaborat la scenariul si realizarea primului ei film ca regizoare – sau celebrul operator al lui Murnau, Carl Mayer au incurajat-o in tentativele sale cinematografice. Cum scrie Tudor Caranfil in -Varstele peliculei-, Leni Riefenstahl -incarna fecioara razboinica si casta a vechilor legende teutone, de o izbitoare sanatate fizica, o incontestabila frumusete, desi… rece precum o lavina montana; noua vedeta germana starnea admiratia pe care o provoaca un pisc inghetat-. Regizorul Arnold Fanck a distribuit-o, in epoca, pe Leni Riefenstahl si in Marele salt?è(1927), Infernul alb din Piz Palu (un film realizat in colaborare cu G. W. Pabst, 1929), Furtuna in Mont Blanc (1930), Betia alba (1931) si S.O.S. Iceberg (1933). Intre timp, Leni Riefenstahl devenise regizoare: in 1932 ea a semnat – ca scenarista si realizatoare – filmul Lumina albastra, la care, cum spuneam, a colaborat si Bela Balasz. Influentat de stilul filmelor lui Albert Fanck, Lumina albastra transpunea in imagini o veche legenda germana si o avea ca protagonisa pe insasi Leni Riefenstahl, in rolul unei fete temerare, Junta, care descopera, pe o culme inaccesibila (filmarile au avut loc in Dolomiti), o pestera miraculoasa, iluminata de -lumina albastra- a unor pretioase cristale; in final, sanctuarul rezervat spiritelor puternice si pure este violat de localnici, iar eroina, cu idealul spulberat, face un pas gresit si cade in prapastie. Filmul s-a bucurat de o buna primire publica si tanara cineasta germana… a atras atentia lui Adolf Hitler…
Hitler nu ajunsese inca la putere in acea perioada. Era in campanie electorala, convocase un miting la Palatul Sporturilor, cand un prieten al regizoarei a sfatuit-o pe Leni Riefenstahl: -Daca l-ai asculta pe Hitler, ti-ai intalni destinul-. Leni s-a dus sa-si intalneasca destinul. Dupa cateva zile, i-a scris o scrisoare, pe ideea -Herr Hitler, vreau sa va cunosc!-. Adolf Hitler a primit-o, i-a marturisit ca il cucerise ca actrita (vazuse in ea, cum spun comentatorii, -o zana a inaltimilor, inocenta si inabordabila multimilor-) si i-a spus direct: -Cand vom ajunge la putere, dumneata va trebui sa ne faci filmele-. Leni Riefensthal a lipsit o buna perioada de timp din Germania, a filmat in Groenlanda… Cand s-a intors, Hitler luase puterea, ba o si folosise, aprinsese ruguri cu carti interzise, motiv pentru care multi oameni de cultura si stiinta importanti ai Germaniei se refugiasera in strainatate. Leni Riefenstahl – dupa cum o spune in volumul sau autobiografic publicat in 1987 – a incercat sa-i atraga atentia asupra acestui fapt, dar Hitler, in aceasta noua intalnire, -s-a intunecat- si i-a spus: -Domnisoara Riefenstahl, va rog sa nu mai discutati cu mine pe aceasta tema. Cand va veti mai maturiza, veti intelege!-… Leni Riefenstahl – spun comentatorii – s-a maturizat subit…
Fara a fi membra a Partidului Nazist, Leni Riefenstahl, asa cum o prevazuse viitorul Fuhrer, a devenit principala inspiratoare a cinematografiei acestuia, -port-drapelul- ei, -muza- filmelor naziste. In 1933 a realizat documentarul Victoria credintei, un -antrenament-, doar pentru opera ei capitala, Triumful vointei (1935). Recurg din nou la comentariile lui Tudor Caranfil: -Avea 33 de ani pe atunci, pierduse aerul inocent al tineretii, dar pastrase trasaturile frumoase, statura atletica, formele sculpturale. Chipul – asa cum i-l arata jurnalele de actualitati ale timpului – ii e insa rece, ca de militar inrait pe campul de instructie-. Cineastul american Franck Capra spunea urmatoarele despre Triumful vointei: -Diavolul insusi n-ar fi putut concepe un superspectacol mai inspaimantator!-. Efectiv, filmul era o zeificare a lui Hitler, o -canonizare- a apostolilor sai, o glorificare a razboiului, iar mesajul sau -era masiv si brutal ca o ranga de fier-. Pentru Leni Riefenstahl insa – o spunea mai tarziu, intru apararea ei -, -munca si pacea sunt singurele mesaje din Triumful vointei-. Aparent, regizorul Franck Capra, in comentariul sau, aproape ca ii da dreptate regizoarei, dar acuzele aduse filmului devin si mai grave: -E adevarat. In Triumful vointei nu se detonau nici bombe, nu se tragea nici macar un foc de arma. Arma era psihologica, destinata anihilarii vointei de a rezista si parea irezistibila-. Corul imens al batalioanelor negre, care racneau intr-un glas -Un singur popor, un singur Fuhrer, un singur Reich, o singura vointa- constituie, in acest sens, un argument emblematic.
Cea de-a doua opera capitala a regizoarei avea sa fie Olimpia, filmul din 1938 consacrat Olimpiadei berlineze, structurat in doua lungmetraje distincte, Sarbatoarea popoarelor si Sarbatoarea frumusetii. Dintre toate filmele dedicate Olimpiadelor, de-a lungul deceniilor, unele semnate de alte nume sonore ale cinematografului mondial, acesta ramane unul dintre cele mai valoroase, de o rigoare artistica exemplara. Coexista in film excelente secvente de reportaj cu rafinate efecte estetice, totul fiind ideologizat, raportat la preceptele naziste. Marea cariera cinematografica a regizoarei avea sa se opreasca aici. Abia in 1954 – dupa o lunga perioada de interdictie profesionala pronuntata contra ei in Germania -, regizoarea avea sa termine un film inceput in 1940, Tiefland. Dar multe dintre proiectele sale (din motive mai mult sau mai putin obiective) aveau sa ramana in stadiul de proiect: intentiona o adaptare dupa Kleist, un film Frederic si Voltaire (pentru care primise sprijin din partea lui Jean Cocteau), un documentar cu filmari submarine din zona Sudanului…
La aniversarea de o suta de ani, cineasta germana a avut parte de o sarbatorire triumfala. Dar contestatiile n-au incetat. Chiar in aceste zile a primit o citatie intr-un proces intentat de un cetatean brazilian, care o acuza ca intr-o pelicula din 1942 a mintit in legatura cu un grup de tigani exterminati de fascisti. Acuzata si de altii pentru colaborarea cu regimul lui Hitler, regizoarea ramane insa in toate istoriile cinematografului un nume de referinta, o -legenda vie- a filmului mondial. Tocmai de aceea, Jodie Foster va produce si regiza un film despre ea (primul tur de manivela este programat in noiembrie), asumandu-si si rolul principal.
