Mijloc de iulie bucurestean, caldura insuportabila zi si noapte, somn chinuitor, intrerupt de 20 de ori, neputinta a mintii de a porni. Anotimp mort, pe care l-am asteptat cu spaima intreaga viata. Ce sa faci in zilele astea lungi, decit sa zaci in umbra camerei tale pline cu un aer care te frige sau sa-ti lasi, ca intr-un derizoriu Hall of Fame, urma pasilor imprimata in asfaltul topit? Pentru ca nu poti scrie, nici macar dimineata devreme, cind ai scris bine intotdeauna, incerci macar sa citesti. Plimbi dupa tine, prin troleibuze sufocante (vai, ai treburi de facut, telefoane de platit, recomandate de luat de la posta) o biata carte ale carei pagini sint curind umede de la degetele tale. Te straduiesti sa-ntelegi cite un paragraf si uneori chiar reusesti, si-atunci vine parca din carte, o clipa doar, o briza rece ca dintr-o instalatie de aer conditionat. Dar nici iluzia aceasta nu tine prea mult. Trebuie sa lasi si cartea si sa-ti continui lungile drumuri prin orasul carbonizat uitindu-te doar, prostit, pe geam, la casele-n ruina de pe Panduri, la magazinele de covoare cu marfa insirata pe garduri, la buticurile de gresie neagra, la tiganii sprijinind, pe vine, gardurile de beton armat. Cobori intr-o statie, izbit de un front de vint fierbinte, si instantaneu tricoul ti se face fleasca. Asteptind un alt mijloc de transport, cumperi de la o taraba mai multe reviste literare si ziare care au suplimente culturale.
Stii ca n-ar trebui, dar e ca un viciu. Stii ca mereu o sa regreti. E ca si cu iesirile din casa, in medii cit de cit culturale. Rar ti s-a intimplat sa te arati intr-un loc unde s-au adunat mai multi autori si sa nu trebuiasca sa suporti aluzii pline de rautate, ironii, citeodata mitocanii directe, lipsite de orice echivoc. Te-ntorci intotdeauna in birlogul tau obidit, indurerat, dat peste cap pentru zile-ntregi. La-nceput te-ntrebai cu ce-ai gresit fata de acei oameni, incercai sa fii prietenos fata de ei, sa le convertesti ostilitatea macar in ceva asemanator indiferentei. Apoi ti-ai dat seama ca n-are sens. Ca nu esti ostracizat pentru vreo vina pe care-ai putea s-o indrepti, ci ai devenit un fel de -adversar obiectiv-, un dusman natural ale carui date psihologice sau etice nu conteaza.
Ai putea fi cel mai corect om din lume si totusi te vor uri, nu pentru ceea ce esti, ci pentru ceea ce reprezinti. Aceasta ura initiala, ireductibila, va fi apoi rationalizata sub forma reprosurilor aduse imaginii tale si scrisului tau, va lua uneori forme violent pamfletare, dar altadata unele sobre si -obiective-, mult mai eficiente. Afirmatiile tale vor fi rastalmacite, deformate, folosite ca mijloace de incitare impotriva ta. Si se va demonstra -sine ira et studio- fie ca n-ai scris niciodata nimic bun, fie ca ai facut tu ceva o data, dar acum esti complet terminat. Va fi demontat punct cu punct mecanismul prin care ai fost inventat de un critic sau de o editura. Sau pur si simplu vor fi marturisite direct saturatia de numele tau, insuportabilul situatiei pe care ai creat-o in literele contemporane: -Tot tu, domnule, mereu tu iar si iar? Pai asta-i un fel de totalitarism. Ce, nu mai exista si altii pe linga tine?- Ba exista, ai spus-o mereu, dar nu asta e problema. Cind e canicula, ca acum, mintea ta rumineaza mereu si mereu gindurile acestea. Stie foarte bine raspunsul, si totusi nu se poate opri din a intoarce pe toate fetele situatia. De ce? De ce te-au iubit (sau macar te-au respectat, ceea ce e aproape acelasi lucru) pina acum citiva ani, iar acum te urasc? De ce au fost cindva entuziasmati de scrisul tau iar acum, cind scrii macar la fel de bine, se straduiesc sa te discrediteze, ba chiar se dezic si de entuziasmul de altadata?
Stii un om care i-a luat de-o parte pe toti prietenii tai si -le-a deschis ochii- in privinta ta: esti un Marin Sorescu optzecist, un tradator al generatiei tale, un egoist, un obsedat de glorie si de premii. Stii pe altul care te-a acuzat ca vrei premiul Nobel, intr-un mod in care poti acuza pe oricine de orice. Stii pe al treilea care, scriind despre doua volume consecutive ale aceleiasi carti, amindoua produse de mintea ta si de convingerile tale artistice, aceleasi dintotdeauna, nu gasea destule superlative pentru primul, iar azi n-are destule injurii pentru al doilea. Ai auzit fapte care ti se reproseaza: inimaginabile calomnii.
Rasfoiesti ziarele si revistele, la umbra unui plop firav, cu frunze chircite de caldura. Nu exista in tine decit suferinta asta, stringerea asta de inima. Gasesti, fireste, pina la urma, ceea ce cautai: banalizata muscatura, previzibila aluzie. Stii ca sint, de-acum, inevitabile, si totusi nu poti sa nu te revolti. Este nedrept, e necinstit, jocul este trucat. Ai devenit un -caz- despre care nu se mai scrie obiectiv, cind tu esti doar un om care scrie niste carti cu bruma de energie care i-a fost data. Care vrea ca efortul sa-i fie respectat, nu deformat ideologic. Ai vrea uneori sa fii un complet necunoscut, un debutant a carui carte sa fie citita genuin, fara uriasa incarcatura afectiva prin care iti sint discutate acum, la un colt de masa sau intr-un colt de revista, cartile. Ai vrea ca singurele probleme care sa intre in discutie sa tina de realizarea cartii, de miza ei interioara. Ca singurele erori ale criticii sa tina de simpla, scuzabila neintelegere. Ai vrea sa nu mai stii precis ce va scrie unul sau altul la fiecare carte a ta.
Dai, intr-unul din ziare, de fotografia unui critic care ti-a facut praf ultima carte intr-un stil pe care cu greu il poti numi critica, pe care de fapt hirtia nu-l suporta. Care ti-a deformat, acolo, pina si numele, ca sa sune scatologic. Zimbesti, pentru ca l-ai auzit spunindu-i cuiva de curind: -De fapt, cartea era foarte buna, avea chiar pagini extraordinare, dar, nu stiu cum, pur si simplu a trebuit s-o injur. N-am putut altfel. Orice-ncerc sa scriu despre el devine imediat injuratura-. Ce fel de critic este asta, te-ntrebi. Si ce fel de om? Lovinescu n-ar fi facut niciodata una ca asta. Este si motivul pentru care a ramas si il avem si acum drept model. Nu a lasat sentimentele si resentimentele sa se amestece in judecata critica. A fost impartial, in ciuda multelor atacuri venite uneori chiar si din partea celor pe care i-a cultivat si laudat. A continuat sa scrie pozitiv despre Ion Barbu si dupa pamfletele scrise de acesta impotriva lui. Si nu se poate altfel. Altfel lumea literara devine o jungla de interese si coterii meschine, in care nu se poate trai. In care ia premii cine trage sfori, e laudat cine bea cu criticul la masa, e discreditat cel de care se tem cei mai multi. Si care va continua sa-i sileasca pe autorii incomozi, cei care strica jocurile, sa plece, sa dispara oriunde, dupa buna noastra traditie.
Pui ziarele la primul cos si te juri ca nu mai dai banii altadata pe ele. Dar le vei cumpara totusi mereu si mereu. E si acesta un masochism. Iti zgindari rana, tragi de coaja de pe ea. Cei care vor sa-ti faca rau vor reusi intotdeauna. E victoria lor, consolarea lor poate. Tu trebuie doar sa te tirasti pina acasa si, trintit pe pat, sa-ti omori gindurile astea de vreme caniculara. Sa nu le mai auzi huruind in minte. Sa-ncerci sa traiesti mai departe, poate chiar sa scrii mai departe.
