Convorbire cu prof. univ. Ion Bulei, cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române
De curând ați publicat cartea „Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea“, o sinteză nouă despre care acad. Al. Zub scrie că „oferă o imagine cuprinzătoare și sugestivă a lumii românești din ultimele două secole, interval ce definește în esență fenomenul «europenizării» noastre… un tablou veridic al societății românești, cu aporii și contraste de tot felul“. Ați mai scris asemenea sinteze, acum reveniți. De ce?
Sintezele sunt greu de făcut. Vorba lui Fustel Coulanges: „o viață de analiză pentru o oră de sinteză“. Dar pentru că am mai scris, am hotărât să continui. Sintezele pe care le-am făcut sunt tot despre istoria românilor și au fost publicate în diferite limbi străine și în diferite țări. Dar cred utilă o sinteză și pentru cititorul român, mult mai grăbit astăzi decât altădată.
Lucrarea, apărută în condiții grafice de excepție, cu o ilustrație corespunzătoare, are șapte mari capitole. Primul este intitulat „Trezirea națională“ și mi-a amintit îndată de imnul nostru național: „Deșteaptă-te române din somnul cel de veacuri…“. De ce „trezirea“?
Pentru că eram într-un fel de moleșeală orientală pe care au observat-o călătorii străini veniți pe meleagurile noastre.
Ceva de felul acelei „retrageri din istorie“ de care vorbea Blaga?
Mai degrabă un fel de a ne ascunde în istorie, pentru că eram la marginea Imperiului Otoman, aflat în declin, fără a fi fost „anexați“ de Occident, iar trezirea înseamnă ieșirea din această stare.
Începeți cu greco-catolicismul. De ce?
Pentru că a fost prima legătură puternică cu Occidentul care a dat roade însemnate în spațiul românesc. Greco-catolicismul are la noi rolul Reformei din Occident. Înseamnă, practic, începutul redeșteptării pentru că prin el ne-am dat seama în ce loc ne aflam și, intelectual vorbind, am început să ne regăsim într-o lume care se așeza altfel. Și am început cu crearea unei elite moderne.
Prin ce s-a caracterizat această trezire?
Constatăm această trezire prin prezența unor intelectuali profunzi, cum au fost cei ai Școlii Ardelene, cărora li s-au alăturat cei care s-au format în Principatele de dincoace de Carpați. Până în veacul al XVIII-lea, cea mai mare parte a acestei intelectualități era din Țara Românească și Moldova, apoi au venit cei din Transilvania care au creat un naționalism mai viguros și mai bine întemeiat (până la jumătatea sec. 19, când „ștafeta intelectuală“ trece din nou Carpații, odată cu crearea statului român modern). Acesta a fost primul semn – apariția unei elite care a creat idei purtate mai departe de marea masă a românilor. În același timp, au fost schimbări de natură economică și socială care s-au văzut pretutindeni și care indică prezența unei schimbări datorate contactului pe care lumea românească a început să-l aibă cu Occidentul. Totodată, Occidentul, purtat de propria sa expansiune economică și politică, a influențat această „trezire“. Occidentul avea o modernitate pe care a adus-o cu el și care consta în schimbări economice profunde, în progres tehnic și un optimism social care s-a propagat în toată Europa.
Ce înțelegeți prin spirit european?
Înseamnă un fel de „depozit“ a tot ceea ce e valoare, mod de viață și mod de a fi, la care diferitele popoare europene au venit cu o identitate bazată pe idealul umanist al Renașterii, pe spiritul integrator al clasicismului, pe viziunea universalistă a iluminismului. Problema noastră era că noi veneam cu o contribuție minoră. Veneam, vorba lui M. Eliade, cu „un neolitic țărănesc grandios“.
Veneam însă și cu mari personalități care au ilustrat aceste curente cum au fost Dimitrie Cantemir, Nicolae Olahus sau Eminescu.
Așa e, dar contribuția noastră tot prea mică rămâne. M. Eliade are dreptate.
E frumoasă metafora aceea cu neoliticul grandios, dar cât corespundea realității?
Corespundea fiindcă prezența românilor era foarte slabă în modernitatea care se afirma în Europa.
Al doilea capitol, „Modernitatea“, este subintitulat „realizări și contradicții“. Care sunt contradicțiile?
Ar fi de tot felul la începutul modernizării noastre. Și literatura vremii le surprinde pe planul mentalităților, în timp ce pe planul realității concrete sunt semnalate de călătorii străini veniți în Principate. Am să amintesc scrierile lui Vasile Alecsandri, Eminescu, I. L. Caragiale și, într-un alt fel, pe acelea ale lui Duiliu Zamfirescu, Emil Gârleanu, Al. Brătescu Voinești sau Mihail Sadoveanu. Noul spirit s-a izbit la noi de un tradiționalism foarte puternic, care a împiedicat afirmarea mai evidentă a unui spirit civic european, care, să recunoaștem, lipsește și astăzi. Inițial, prin spirit european s-a înțeles preluarea și copierea Europei. Aceasta a fost marea contradicție de la începutul modernității noastre. Pentru că am copiat, nu am avut o creație proprie, care nu apare decât atunci când se face simțit spiritul critic. Abia Junimea și junimismul aduc acest spirit critic și o reacție de natură să creeze valoare. Acțiune fundamentală pentru cultura noastră în acel moment. Toate geniile noastre, în toate domeniile, s-au născut în acea perioadă.
E o contradicție pe care o putem regăsi și în dezbaterile privind specificul național…
Toate marile noastre spirite s-au întrebat unde suntem noi și, de fapt, cine suntem noi. Cultura noastră, înainte de a fi împlinire, e o căutare. Pretutindeni a fost așa. Dar la noi căutarea a fost mai importantă decât împlinirea, care de prea multe ori s-a lăsat așteptată sau n-a mai venit.
Într-o recentă lucrare intitulată metaforic „Cumințenia pământului“, acad. Mircea Malița avansează ideea că noi am fost nevoiți să găsim și să aplicăm strategii de supraviețuire. E, dacă vreți, tot o formă de căutare. Care sunt bornele acestei căutări de care vorbiți?
Pe plan economic și social, prin contradicțiile societății noastre, prin imitație, ne-am arătat ca o societate care se caută mereu și se regăsește rar. În domeniul cultural însă avem certitudini. Îmi aduc aminte că odată când treceam cu trenul printr-o localitate, un vecin de compartiment a spus că acea localitatea nu ar trebui să existe. L-am întrebat de ce și mi-a răspuns: „pentru că nu a dat niciun om mare“. Valorile sunt esențiale în căutarea și regăsirea noastră.
Care dintre marile personalități vă sunt mai apropiate?
Titu Maiorescu și P. P. Carp, pentru logica pe care au impus-o efortului național, regele Carol I, pentru opera de guvernare, văzută ca o operă de răbdare și de dialog constructiv.
Dincolo de contextul istoric, cum au fost posibile dictaturile?
Cred că suntem un popor greu de guvernat. Așa fiind, după mine, disciplinarea efortului național este principala îndatorire a elitei conducătoare. De aceea intelectualul român aproape că e obligat să se implice direct în treburile societății.
Titlul ultimului capitol este „și a venit decembrie 89!“. De ce cu semnul exclamării?
Pentru că a venit ca o mirare pentru cei care am trăit conștient momentul. Am cunoscut o altă trezire, noi cei care nu ne mai așteptam să mai fie. A fost o trezire de felul celei de la mijlocul veacului XIX. E cu semnul exclamării pentru că ne gândeam atunci, în decembrie 89, și ne gândim și azi unde ne va duce această trezire. Răspunsul îl căutăm, cum vedeți, și în zilele noastre. La început de secol și mileniu suntem din nou la o răscruce, iar revenirea și căutarea normalității este, din nou, la ordinea zilei. Acum însă timpul istoric este mult mai grăbit. Cu mentalitățile noastre riscăm o mișcare istorică prea lentă.
Sunteți optimist?
Sunt prin firea mea optimist și cred că avea dreptate Constantin Noica atunci când spunea că istoria noastră e deschisă tuturor posibilităților. Și deci și tuturor speranțelor. Și speranțele unei regăsiri istorice nu sunt puține: coeziunea statului într-o zonă tulbure, cu granițe în mișcare, capacitatea remarcabilă de receptare a modelelor, poziția strategică în Europa, încadrarea în noile structuri ale continentului.
