In urma cu cinci ani, la Scala din Milano, regizorul Franco Zefirelli isi exprima regretul ca nu a reusit sa realizeze decat un act din filmul care ar fi dorit sa prezinte opera -Tosca- de Puccini, in care rolul titular era interpretat de Maria Callas, o tragediana ramasa fara egal in teatrul liric pe care l-a revolutionat, aducand tocmai o interpretare temperamentala, pasionala a Floriei Tosca, impresionand, in acel act II, prin trairea ardenta cu care a investit personajul care nu doar mimeaza, ci chiar traieste efectiv drama imaginata de Sardou si Puccini.
Nu stim in ce masura acel fragment i-a trezit regizorului francez Benoit Jacquot interesul pentru aceasta partitura sau pur si simplu l-a tentat subiectul in sine si posibilitatea de a-l transpune pe pelicula in decorul autentic al Romei care, si in perioada razboaielor napoleoniene, dar si astazi, a pastrat nealterata frumusetea si grandoarea basilicilor si palatelor care, astfel, i-au oferit regizorului de film cadre pe care le-a -exploatat- din plin. Demn de interes pentru noi nu este doar faptul ca aceasta opera exista acum pe pelicula, ci mai ales alegerea sopranei Angela Gheorghiu ca protagonista intr-o partitura pe care anterior nu o abordase (pentru ca, de fapt, tipul sau de glas este mai curand liric decat spinto-dramatic), dar care, evident, a fost tentata sa accepte provocarea, partener fiindu-i, firesc, sotul sau, tenorul Roberto Alagna (a carui voce este, de asemenea, lirica, ceea ce nu-l impiedica sa abordeze tot mai des roluri mai dramatice). Cu certitudine, regizorul a fost interesat prioritar de prim-planurile unor chipuri frumoase sau expresive, de efectele cinematografice nu totdeauna inspirat alese, lasand muzica sa se deruleze doar ca o coloana sonora. Daca baritonul Ruggiero Raimondi are o experienta indelungata in dificilul rol Scarpia, pe care l-a interpretat adesea atat pe scena, cat si in secvente filmate, fiind, de altfel, un artist cu o mimica extrem de expresiva, pe care camera a pus-o in valoare din plin (renuntand chiar la Te Deum-ul din biserica, pe care deducem ca personajul il aude doar in gand, reactia sa regasindu-se in grimase multiple), Angela Gheorghiu si Roberto Alagna se simt in largul lor in scenele de dragoste in care saruturile abunda, iar atitudinile de cochetarie feminina ne fac sa o regasim pe Angela cea din viata cotidiana, scenele dramatice fiind tratate destul de ciudat pentru ca, spre exemplu, Tosca il infrunta pe Scarpia stand… cu spatele la el (probabil pentru ca regizorului i-a placut ideea alaturarii celor doua chipuri contrastante, Scarpia tradand permanent dorinta ardenta de a o strange in brate), chiar de la intrarea sa in cabinetul acestuia ramanand -in poza- langa semineu (trena rochiei fiind aranjata cu grija in jurul sau), atitudine total nepotrivita pentru femeia care se lupta ca o leoaica sa-si apere si sa-si salveze iubitul. Interesanta ideea reflectarii chipului lui Scarpia in lama cutitului cu care, in finalul actului II, Tosca il va ucide; aceasta nu-i pune, apoi, conform traditiei, nici lumanarea, nici crucifixul la capatai, desi este o femeie foarte credincioasa care, totusi, ucide pentru prima oara… Expresia ei este insa bine realizata in momentul in care repeta, cu furie si disperare, -mori!-. Ciudat este si faptul ca Tosca pleaca apoi cu mainile patate de sange, se duce la inchisoare sa-l elibereze pe Cavaradossi, pe care il mangaie cu mana insangerata, fara sa observe sau fara ca aceasta sa o deranjeze cumva. Un alt detaliu care ar fi trebuit sa intereseze un regizor este faptul ca, in mod normal, nu avea cum sa se urce, fara vreo treapta ajutatoare, pe parapetul mult prea inalt al inchisorii, dar dintr-o data o vedem (cam neverosimil) pe Floria Tosca pe marginea crenelului, de unde se arunca in gol.
Dorind sa innoiasca maniera de tratare a unei opere filmate, Benoit Jacquot a apelat, pe de o parte, la cadrele -de sus-, in special in biserica Sant Andrea della Valle, iar pe de alta parte, la insertia unor imagini decupate fie din timpul inregistrarii in studio (prezentate in alb-negru), fie la sustinerea celor spuse de protagonisti prin ilustrarea -explicativa- a casei, a putului din gradina etc., ceea ce poate parea cam pueril. Cu siguranta insa, alternarea -povestii- cu momente de lucru din studio, in care dirijorul Antogno Papano (dand impresia ca mesteca guma) isi misca bratele nu totdeauna in spiritul muzicii care se aude, iar Alagna bate masura in timp ce canta, corul (care nu apare in -scena-) fiind prezentat -in civil- in scurtele momente din actul I etc., rup vraja care s-ar putea tese sau pe care spectatorul ar dori sa o simta pentru a intra in atmosfera dramei, rezultatul devenind mai curand un documentar despre -cum se naste o opera filmata-. Desi in general play-back-ul este bine realizat, in primul act sunt totusi cateva desincronizari, care se pare ca nu l-au incomodat pe regizor, chiar daca acestea apar cand interpretul este -in gros plan-. Probabil ca nici celelalte personaje nu l-au prea interesat, ceea ce ar explica de ce Angelotti, prizonier evadat dintr-o cumplita inchisoare, arata infloritor, amintindu-si doar din cand in cand ca… este epuizat; Sacristanul nu are pic de umor, ba uneori are chiar accente si grimase furibunde, iar cand Scarpia il lasa sa plece, spune -libera me Domine-, dar ramane nemiscat, intr-o atitudine fara sens, motivata poate doar de jocul de cadre si planuri vizuale.
Trecand peste aceste aspecte si peste faptul ca uneori intonatia nu a fost chiar -la locul ei-, ne-am bucurat sa o vedem pe Angela Gheorghiu in primul sau film, la fel de frumoasa si sigura pe ea ca intotdeauna, alaturi de alti doi solisti -en vogue-, dar si de tanarul bas Sorin Coliban care, desi intr-un rol secundar, a avut o prezenta plina de prestanta si interventii vocale pe masura.
O sala intesata de solisti de opera, actori, cineasti etc. a urmarit cu vie curiozitate pelicula, aplaudand-o apoi pe Angela Gheorghiu care, intr-o eleganta rochie de scena, a aparut… in fata ecranului la fel de frumoasa, dar… nu bruneta, spre dezamagirea fanilor, exprimandu-si bucuria de a prezenta filmul unui public avizat -de acasa-, primind din partea lui Mihnea Gheorghiu, presedintele Uniunii Cineastilor, titlul si medalia de membru de onoare al breslei oamenilor de film. Dupa -repriza- de autografe oferite in foyer-ul Salii Studio, celebra noastra soprana a prelungit comentariile asupra filmului -Tosca- (pe care presa straina l-a apreciat la superlativ) la coctail-ul oferit cu acest prilej in saloanele Ambasadei Frantei.
Dupa concertul sustinut, alaturi de Placido Domingo, in urma cu aproape noua ani pe scena Salii Palatului, aceasta a fost cea de-a doua aparitie a Angelei Gheorghiu pe podiumul romanesc. Dar ne-a promis ca anul viitor va canta la Bucuresti intr-un concert sau chiar intr-un spectacol de opera (desi in fiecare interviu a declarat, pana acum, ca la Opera nu exista nici parteneri si nici un ansamblu de un nivel valoric apt sa raspunda cerintelor sale), asa ca… asteptam anul 2003 cand, dupa cum mentioneaza datele oferite de Institutul Francez, ar urma sa cante pe una din marile scene lirice ale lumii dificila partitura pucciniana.
