Centenar Nicolae Steinhardt (1912-2012)
La 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon din preajma Bucureștiului, se năștea Nicu-Aurelian Steinhardt, scriitorul, publicistul criticul literar de o erudiție copleșitoare, un rafinat spirit de discernământ și, mai ales, de o credință și bunătate a sufletului care l-au dus spre drumul sfințeniei. La împlinirea unui veac de la nașterea, comunitatea academică i-a omagiat personalitatea în cadrul sesiunii de comunicări științifice „Centenar Nicolae Steinhardt (1912-2012)“, organizată de Secția de Filozofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a Academiei Române împreună cu Fundația „N. Steinhardt“ și desfășurată în Aula Academiei Române. Sesiunea a fost deschisă de acad. Ionel Haiduc, președintele Academiei Române care a prezentat personalitatea omului de cultură Nicolae Steinhardt, monahul Delarohia. În mesajul transmis intitulat „Memorialul durerii transfigurat în jurnalul fericirii“, PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, subliniază: „Marginalizat, prigonit, arestat, suspus rigorilor detenției din închisorile de la Jilava, Gherla, Aiud, Steinhardt L-a descoperit pe Hristos Cel răstignit și înviat, Care i-a transformat suferințele în fericire“. Botezul în credința creștin ortodoxă în celula închisorii de la Jilava i-a marcat întreaga viață și creație, întâlnirea cu Hristos a devenit tema predilectă a celui care, călugărindu-se asumându-și misiunea de „mărturisitor al lui Hristos“ a foloaselor spirituale ale acestei „întâlniri“. E o convertire teologală, câtă vreme scrie în „Jurnalul Fericirii“: „Însușirea specifică omului e gândirea teologică“; temeiul ei este credința în sensul scrierilor pauliene cu trei elemente: „libertatea (opusă robiei),duhul(opus literei) și bucuria (opusă întristării). Întreaga viață și operă a lui Nicolae Steinhardt, subliniază PF Daniel, este a unui „credincios trăitor și creator în universul Bisericii și mărturisitor în societate“. Prea Fericirea Sa a concluzionat: „Mărturia profundă de credință a monahului Nicolae de la Rohia ne cheamă azi să nu despărțim darul libertății de darul credinței și să transfigură suferința în speranța mântuirii.“
Unde este Dumnezeu? Acolo unde e lăsat să intre
Cele două principale dimensiuni ale personalității lui Nicolae Steinhardt – culturală și religioasă – au fost înfățișate pe larg de: ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului „Eu m-am născut în lume să dărui, să mă dărui oricând și orișicui…“; PS Justin Sigheteanu, președintele Fundației „N. Steinhardt“ – Monahul Delarohia – cărturarul mărturisitor“;acad. Alexandru Surdu, președintele Secției de Filozofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie – „Aspecte filosofice ale Operei lui N. Steinhardt“; dr. Nicolae Mecu, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“ – Neojunimismul lui N. Steinhardt; pr. conf. univ. ?ê?£tefan Iloaie, Universitatea Babeș Bolyai, Cluj-Napoca – Curajul mărturisirii: credința și fapta în viața și opera monahului Nicolae Delarohia; conf. univ. Florian Roateș, Universitatea de Nord, Baia Mare – „N. Steinhardt și generați ’27. Afinități elective“; lect. univ. George Ardeleanu, Universitatea București – „Critica literară între subversiune și beatitudine. Modelul N. Steinhardt“.
De origine evreiască, Nicolae Steinhardt era fiul inginerului și arhitectului Oscar Steinhardt, director al unei fabrici de cherestea, participant la primul război mondial, rănit la Mărășești și decorat cu ordinul „Virtutea Militară“. După cursurile primare, Nicolae Steinhardt merge la liceul Spiru Haret, unde este coleg cu viitoare personalități ale vieții noastre intelectuale – Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat ș.a. Încă în ultimul an de liceu se remarcă prin preocupările literare, frecventând cenaclul lui Eugen Lovinescu, dar debutul editorial va fi abia în 1934 cu volumul „În genul… tinerilor“, urmat de „Essai sur la conception catholique du Judaisme“ și „Illusion et réalités juives“, semnate cu pseudonimul Antisthius.
În 1934 își ia licența în Drept și Litere și, doi ani mai târziu, își susține teza de doctorat cu tema „Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit“. Pleacă în Elveția, Austria, Franța, și Anglia și, reîntors în țară, în 1939, e redactor la „Revista Fundațiilor Regale“. Urmare a „purificărilor etnice“, a fost înlăturat de la revistă unde revine în 1944 și lucrează până în 1948. Numele lui este frecvent întâlnit revistele „Universul literar“, „Libertatea“ și „Viața românească. După ce în 1947 este dat afară de la barou, urmează alți ani de privațiuni suportate alături cu grupul de intelectuali din jurul lui Constantin. Convocat la securitate, la 31 decembrie 1959, pentru a depune mărturie împotriva lui Constantin Noica, refuză s-o facă drept care, drept care este implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari“, judecat în lotul „Noica-Pillat“ și condamnat la 13 ani muncă silnică. La 15 martie 1960, în închisoarea de la Jilava primește botezul creștin ortodox de la ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, având ca naș Emanuel Vidrașcu și martori Al. Paleologu, doi preoți romano-catolici, Monseniorul Vladimir Ghika, doi preoți uniți și unul protestant „spre a da botezului un caracter ecumenic, după cum scrie în „Jurnalul fericirii“.
Purtat prin închisorile de la Jilava,la Gherla, Aiud ș.a. a fost eliberat în 1964 ca urmare a grațierii deținuților politici. Reintră în viața literară și colaborează cu traduceri, eseuri, cronici în „Secolul XX“, „Vatra“, Orizont“, „Echinox“. În 1976 publică volumul „Între viață și cărți“ iar în 1980 „Incertitudini literare“, distins cu Marele Premiu al Criticii Literare. Scrisul său este seducător pentru că, așa cum se destăinuia: „Scriu, pe cât posibil și pe cât îmi e îngăduit detașat și voios, teorii nu am. Îmi pare că scriu totodată bătrânește și copilăros“; bătrânește, adică având înțelepciunea blândă a omului de vastă cultură (cultura fiind „o smerenie semeață“) și copilăroasă, cu vârsta sufletului de copil bucuros să descopere și să împărtășească din farmecul ideilor risipite în paginile cărților.
„Să dăm din ceea ce nu avem“
După moartea tatălui său în 1967, încercat de gândul călugăriei, începe să-și caute o mănăstire dar e statornic urmărit de neșansa trecutului politic și de vigilența securității. În cele din urmă, datorită lui Constantin Noica a fost primit la mănăstirea „Sf. Ana“ din Rohia, așezată într-un cadru plin de farmec și cu o bibliotecă pe placul cărturarului. Era în 1978 și în august 1980 devine monah, asumându-și misiunea de a pune rânduială în cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii. Se integrează firesc în viața monahală, participă la slujbe, predică, dă sfaturi de folos celor care le cer și își continuă activitatea literară. Rând pe rând apar volumele „Geo Bogza – un port al efectelor“, „Exaltări“, „Exuberanței și patetismului“, „Critică la persoana întâi“, „Escale în timp și spațiu“ și „Prin alții spre tine“. Cu anii, boala de care suferea, angină pectorală, s-a agravat și tocmai când voia să plece la București la un specialist, în aerogară la Baia Mare a făcut infarct și s-a stins din viață. Era 30 martie 1989 și a fost pe ultimul drum a fost însoțit de cei mai buni prieteni cu care a suferit în anii comunismului.
Convertit la ortodoxie, Nicolae Steinhardt mărturisește, comentându-l pe Dostoievski: „Mai întâi cred că Hristos este adevărul. Dar și dacă n-ar fi, l-aș alege pe Hristos pentru că este supra-adevărul…Dacă Hristos este o irealitate și singura realitate este un univers pustiu și fără rost, absurd și indiferent, fie acel univers sănătos, eu rămân cu Iisus: mi-e consolare și justificare că nu am avut parte de viață într-un vast non-sens“. Scrierile sale dobândesc un plus de profunzime și se rostuiesc în jurul credinței, mărturisind ca tatăl copilului lunatic, „Cred Doamne, ajută necredinței mele“, și a iubirii divine care ne îmbrățișează numai atunci când o primim cu sinceritate. Luându-și haina renunțării la lume spre a se dărui lui Hristos, monahul Nicolae Delarohia, convertind sufeința în fericire a exprimat-o dăruire, ca bun început al drumului spre pace: „pacea cu Dumnezeu, cu oamenii și cu lumea, cu oamenii care-mi vor răul, cu cei care mi-au greșit, ba lucru de-a-ntregul extraordinar – cu cei cărora le-am greșit eu și, în cele din urmă, până și cu mine însumi“. Expresia de care îi legăm adesea numele,„dăruind vei dobândi“, ajunge până la paradox, câtă vreme Hristos cere „să dăm din ce nu avem“, „cum și El Dumnezeu fiind, ne-a dăruit moartea Sa de om muritor“. Călugărul, și nu doar el, „este chemat să dea altora credința și lumina, chiar dacă lui îi lipsesc“. E crezul de viață pe care l-a împlinit dăruindu-se cu bucurie duhovnicească și dobândind prin aceasta dăinuirea în sufletele noastre.
Elena Solunca Moise
