Convorbire cu prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici, membru de onoare al Academiei Române, director onorific al Institutului de Antropologie „Francisc I. Rainer“ al Academiei Române
Mâine se rotunjește cel de al nouăzecilea an al vieții Dvs., o vârstă patriarhală la care continuați să fiți o prezență activă în viața științifică și socială. Iată, la zi aniversară veniți cu un dar, o nouă apariție editorială – primul volum de „Amintiri“, o carte despre Bucureștiul anilor 30, cu o ilustrație de excepție. Cum percepeți istoria pe care ați traversat-o?
Trăind o viață atât de îndelungată am avut posibilitatea să traversez perioade istorice destul de diferite. Am apucat perioada interbelică, așa cum a fost cu umbrele și luminile ei. A urmat aceea a războiului, apoi a instaurării comunismului sub cele două variante – a lui Gheorghe Gheorghiu Dej și a lui Ceaușescu – și, în fine, această lungă și parcă interminabilă tranziție.
Acum tranziția s-a asociat cu criza din care nu se întrevede ieșirea…
Eu am mai apucat o criză, pe aceea din 1929-1930. Pe vremea aceea eram destul de mic, însă îmi amintesc că am resimțit-o, printre altele fiindcă am fost nevoiți să ne mutăm la țară, unde am și trăit vreo zece ani. Interesantă a fost în această perioadă schimbarea mentalității, a relațiilor dintre oameni și mă refer la cele politice, culturale, morale care s-au modificat foarte mult. E o experiență deosebit de interesantă pentru orice intelectual și mai ales pentru mine ca medic și antropolog.
Într-un fel, se poate spune că este o obligație profesională și dar și o șansă.
Asta pentru că antropologia românească, datorită inițial lui Fr. Rainer, apoi a lui ?ê?£t. Milcu și, în ultimii ani, și contribuției mele a depășit aspectele pur fizice, antropologia medicală și abordează un tematică foarte largă și variată.
Adică, nu rămâne străină de nimic din cea ce e uman. Dar, cum s-a făcut că v-ați dedicat medicinii?
Nu pot spune care este cauza pentru că de când am amintiri am dorit să fac medicina. În familie a existat o atmosferă medicală, multe dintre membrii familiei noastre au fost medici încât nu-mi aduc aminte de nici un moment în care să dorit să fac altceva decât medicina.
În toți acești ani și medicina a suferit mutații structurale importante, unele revoluționare s-ar putea spune. Dumneavoastră le-ați trăit ca student mai întâi, apoi ca medic, cercetător și profesor.
Am trăit revoluții mari în materie de medicină. Gândiți-vă, în anii 41, când am intrat eu la medicină nu existau, de pildă, antibioticele care au schimbat radical procentul de mortalitate, îndeosebi cea infantilă. La fel medicația anticanceroasă era ca și inexistentă sau imunologia care era cunoscută foarte vag, deși începuturile fuseseră puse de Pasteur iar la noi de Ion Cantacuzino. Nu se putea face prea mult în hipertensiunea arterială, medicamentele anti-hipertensive începând să apară abia prin anii 50 și au schimbat radical perspectivele în cardiologie. Nu mai vorbesc de intervențiile chirurgicale, unde iarăși schimbările sunt impresionate.
La toate aceste certe progrese, au existat și „pierderi“ ca să spunem așa?
Într-un anume fel, am putea spune că medicina s-a dezumanizat. S-a schimbat radical contactul medicului cu pacientul datorită noilor metode de investigații. Când eram student, am fost învățat cu acel examen minuțios al pacientului, însă astăzi se trece ușor peste aceste aspecte și bolnavul este trimis direct la laboratoarele de explorare. Iată, bunăoară, toată această imagistică a creierului scutește medicul de examenele dinainte și toate fac în așa fel încât raportul medicului cu pacientul să fie cu totul altul decât cel dinainte. Medicina s-a tehnologizat mult.
S-ar putea spune că prețul acestei tehnologizări care a adus multe beneficii, este tocmai această dezumanizare a medicinii?
Da, și cred că acest lucru nu este nici în avantajul pacientului și nici al medicului. Contactul direct dintre pacient și medic face să intervină o serie de mecanisme încă prea puțin cunoscute, așa cum este cel de ameliorare a simptomelor fără intervenția directă a medicamentului. Este cunoscutul efect placebo sau, dimpotrivă nocebo, când un om poate face o boală pentru că i-a fost într-un fel sau altul sugerată.
Aici se pare că un rol îl are și mass-media. Vorbind despre schimbări, ar mai fi și extraordinara diviziune a disciplinelor medicale. Nu sunt și sub acest aspect riscuri? Mă gândesc, bunăoară, la medicamente și efectele colaterale.
Ori de câte ori apare o nouă terapie sunt urmărite efectele colaterale și incompatibilitățile existente sau potențiale. E suficient să te uiți la prospectul unui medicament și parcă te apucă groaza când citești lista efectelor colaterale pe care sunt trecute până și cele cu o probabilitate foarte mică de apariție. Toate acestea pentru a proteja firma producătoare în caz de accident.
Tot privind înapoi, sine ira et studio, cum percepeți viața social-politică de astăzi față de cea interbelică. Sunt voci care spun că idealizăm cam mult această perioadă.
Perioada interbelică a fost dominată de reperele politice ale liberalismului – ale libertății de gândire, de exprimare, de a scrie. Era un spirit democratic, dar care a fost perturbat, asasinat aș spune, de apariția marilor dictaturi ale secolului XX – cea de extrema dreaptă, hitleristă și cea de extremă stângă, stalinistă. Asta, ca să zic așa, a forțat nota și a impus multor țări trecerea de la un regim de democrație la unul totalitarist. Așa s-a întâmplat și la noi cu Carol al II-lea, care în fața primejdiilor pe care le înfrunta pe plan internațional, faptul că eram între două dictaturi – a Europei Centrale și asiatice – și datorită dizarmoniei clasei politice a trebuit să recurgă la dictatură care, din punct de vedere economic și politic a fost oarecum salvatoare. A eșuat însă din cauza evenimentelor internaționale, în special acel tragic pact Molotov-Ribbentrop din 1939.
În același spirit al neangajării pentru că Academia, se știe, nu este implicată politic, cum vedeți clasa politică de atunci față de aceea de acum.
Înainte, obiectivele oamenilor politici erau să se dedice intereselor naționale, voiau să contribuie la stabilitatea economică și politică a țării și la situarea noastră într-o poziție favorabilă în familia statelor lumii. Pe soclul statuii lui Barbu Catargiu este scris: „Totul pentru țară, nimica pentru noi“. Astăzi, se vede bine în mass-media, ideea principală e a profitului personal. Pe de altă parte, mai este un aspect: pătrunderea în posturi de conducere a unor oameni inculți, rușinos de inculți și, atunci, viziunea lor politică nu are cum să fie fiabilă pentru că le lipsesc reperele fundamentale.
Sunteți un om în plină energie și reușiți să transmiteți un optimism robust, destul de încercat de-a lungul vieții, cu o anume imunitatea în fața răului.
Eu structural sunt optimist. Văd partea plină a paharului.
Există o „genă“ a optimismului sau o configurație a personalității care predispune spre o asemenea atitudine?
Da, sigur că da. Există oameni care au o anumită predispoziție spre depresie și care văd doar partea goală a paharului, aspectele întunecate ale vieții și ale lumii, care sunt mereu necăjiți, triști. Sunt alții care chiar și atunci când trec printr-un moment dramatic îl privesc cu optimism și trec mai ușor peste el, fără să antreneze toate disfuncțiile pe care le presupune depresia.
Putem spune că optimismul e un factor de sănătate, ca un „vin de viață lungă?
Da. Eu am avut în viață momente care păreau catastrofale și care totdeauna s-au întors, mai devreme sau mai târziu, spre bine. În război, ne-au bombardat casa, am pierdut jumătate din ea, dar datorită acestui fapt nu a fost naționalizată și am rămas tot acolo până astăzi. Am fost dat afară din învățământ și de la Spitalul Colentina și trimis la Spitalul Cantacuzino, dar aici am cunoscut-o pe cea care mi-a devenit soție, mi-am refăcut familia care de 50 de ani trăiește fericit și bine. Am fost pensionat forțat de la Spitalul de Geriatrie dar am avut norocul să preiau Institutul de Antropologie al Academiei Române și asta mi-a dat o satisfacție enormă. Am mai avut norocul să pot contribui și la dezvoltarea Universității Ecologice.
Deci, pentru orice rău, a fost, de fiecare dată, o compensație.
Așa a fost. Totdeauna când s-a întâmplat ceva rău, a venit și o compensație, care prin efectele sale pozitive le-a depășit pe cele negative. Așa că vedeți chiar din experiența mea am motive să fiu optimist.
Asta ar fi și sfatul pe care l-ați da celor care vor să ajungă la 90 de ani, cu puterea Dvs. de muncă, de a vă bucura de viață și să aibă satisfacțiile Dvs.?
Da. Să caute întotdeauna partea bună a lucrurilor, să aibă încredere că, în general, lucrurile se restabilesc chiar și acelea care, la un moment dat par dramatice și fără ieșire.
La sfârșit, cuvenita urare de viață lungă și promisiunea că ne vom întâlni pentru o altă convorbire peste cinci ani.
Elena Solunca Moise
