Pădurile și pajiștile, componente ale spațiului verde al României

Convorbire cu acad. Victor Giurgiu

Recent, Academia Română și Academia de ?ê?£tiințe Agricole și Silvice „Gh. Ionescu-?ê?£ișești, prin comisiile de specialitate, au organizat dezbaterea științifică cu tema „Pădurile și pajiștile, principalele componente ale spațiului verde al României“, moderată de acad. Cristian Hera, vicepreședinte al Academiei Române. În cursul discuțiilor s-au accentuat relațiile dintre silvicultură și praticultură. Care este motivația acestei dezbateri, dar mai întâi ce se înțelege prin praticultură?

Praticultura este știința și practica gestionării durabile a pajiștilor. O lege din 2011, referitoare la organizarea, admi­nistrarea și exploatarea pajiștilor aduce în actualitate stările conflictuale dintre silvicultori și agronomi, generate de practicarea pășunatului în păduri. Se legiferează termenul de pădure pășunabilă, iar pășunile împădurite – care de fapt sunt păduri autentice –, conform acestei legi vor putea fi pășunate și eventual despă­durite. Se intră astfel în contradicție atât cu practica și prevederile legilor europene, cât și cu doctrina forestieră. Pășunatul în pădure, care își are originea în trecutul îndepărtat, a fost părăsit cu secole în urmă în țări europene dezvoltate. Pădurile sunt acum pășunate și astfel degradate doar în țările subdezvoltate, cu consecințe greve asupra sănătății și polifuncționalității acestor ecosisteme, favorizând eroziunile, inundațiile, îngus­tarea biodiversității ș.a. Totodată, acest factor dereglator afectează potențialul pădurilor de a se adapta la consecințele schimbărilor climatice.

Care a fost în trecut reacția membrilor Academiei Române?

În 1920, agronomul Gh. Ionescu-?ê?£ișești și silvicultorul Marin Drăcea, viitori membri ai Academiei Române, într-o perioadă critică pentru viitorul pădurilor țării au ajuns la o înțelegere istorică, potrivit căreia „agricultura înțelege să se abțină de la orice măsură care ar avea atingere sau degrada patrimoniul forestier cum este, de exemplu, pășunatul în pădure“. Din păcate, în contradicție cu această înțelegere memorabilă, în perioada imediat următoare (1920-1935), în numai 16 ani, a fost despădurită pentru islazuri comunale aproape 1/5 din fondul forestier al țării ca urmare a legilor de reformă agrară. Un alt membru al Academiei Române, geograful Simion Mehedinți, îngrijorat de dezastrul produs ca urmare a defrișării pădurilor pentru islazuri comunale s-a adresat regelui Ferdinand astfel: „Amenință o mare primejdie Țara Românească și vin înaintea Ta Sire,care ești păzitorul acestei țări, să cauți să înlături această primejdie.“ În 1981, silvicultorul C. Chiriță, membru al Academiei Române, a demonstrat că problema pășunatului vitelor domestice în pădure depășește sfera de activitate a agriculturii și silviculturii, devenind o problemă de interes național. Motivul era că această practică anacronică afectează profund structura, funcțiile și echilibrul ecologic ale ecosistemului forestier, producând dereglări care, în final, influențează negativ potențialul ecopro­tectiv și productiv al pădurilor. (imagine pajiște, dacă e loc!!!)

Îmi amintesc că și Dvs. ați avut atunci mai multe intervenții.

În 1982, îngrijorat de hotărârea Partidului Comunist de a generaliza pășunatul în păduri, am afirmat într-o carte că: „Defrișarea de păduri pentru pășuni, fie ele denumite pășuni împădurite, pășunatul în păduri și recoltarea litierei nu pot constitui elemente ale revoluției agrare în vederea creșterii producției alimentare. Aceste practici mai degrabă acționează împotriva intereselor agriculturii; de aceea ele trebuie să rămână triste amintiri ale unui trecut zbuciumat care adesea a tulburat relația agricultură-silvicultură în dauna intereselor economiei naționale și ale viitorului.“

Care au fost consecințele?

Ar fi mult de spus…am fost hărțuit…

Revenind la zi, ce prevede legea în vigoare referitor la pășunatul în păduri și la alți factori nocivi.

Actualul Cod silvic, adoptat în anul 2008, interzice pășunatul în păduri, dar admite suficiente excepții. Pășunatul ar putea dăinui cu atât mai mult cu cât un proiect de lege referitor la modificarea Codului silvic din 2008, proiect adoptat recent de Guvernul României și înaintat la Parlament spre legiferare, conține dispoziții contradictorii în această privință. Nutrim speranța că forul legislativ al țării va da dovadă de înțelepciune pentru a evita aruncarea relației dintre silvicultură și praticultură cu două secole în urmă. Iar D-nei. ministru-delegat Lucia Varga comu­nitatea academică din silvicultură îi dorește succes total în extrem de necesara acțiune împotriva tuturor factorilor răufăcători pădurii, din afara și din interiorul Corpului silvic.

Concret, care este situația pe teren acum?

În ultimii ani, constatăm că daunele provocate pădurii de pășunat au scăzut semnificativ, dar nu atât ca efect al măsurilor adoptate și aplicate, ci ca urmare a descreșterii spectaculoase a efectivelor de animale domestice din zonele montane. Însăși suprafața pajiștilor rațional întreținute este în descreștere alarmantă. În aceste condiții, pădurea tinde și chiar reușește parțial să-și recupereze în mod natural suprafețele pierdute. Fără măsuri adecvate de îngrijire a pajiștilor, procesele de reîmpădurire naturală a acestora vor continua. Apoi, dacă încălzirea globală a climei se va intensifica, în viitorul mai îndepărtat o parte din pajiștile montane alpine se va împăduri natural, devenind molidișuri și jnepenișuri.

Care este atitudinea specialiștilor praticultori care au participat la simpozion?

A fost puse în evidență posibilitățile de valorificare a producției pajiștilor permanente prin pășunat și cosit în scopul menținerii suprafețelor și peisajelor pastorale pentru protecția mediului, inclusiv a biodiversității. Aplicarea recomandărilor prezentate va fi în măsură să modernizeze praticulura românească(dr. T. Marușca ș.a.) De asemenea, a fost evidențiată gravitatea abandonului pajiștilor și proliferarea speciilor invazive, ceea ce are și va avea consecințe dramatice pentru praticultură și mediu (prof. Al. Moisiuc, dr. Veronica Sărățeanu, dr. Monica Hărmănescu ș.a.). De mare interes științific și practic pentru praticultură, silvicultură și mediu sunt contribuțiile științifice și recomandările prezentate de dr. T. Marușca în lucrarea „Implementarea și extinderea sistemului agrosilvopastoral în contextul încălzirii climei“. A fost descris sistemul dehesa practicat în Spania și Portugalia, care reprezintă un „sistem antropic în care componentele silvice, pastorale, de creștere a animalelor și culturi agricole interacționează reciproc pe aceiași suprafață de teren într-un climat arid cu efecte economice și ecologice favorabile“.

Ce măsuri de îndreptare au fost recomandate?

În noile condiții social-economice, de integrare a României în Uniunea Europeană și luând în considerare impactul schimbărilor climatice, s-a desprins necesitatea unor relații noi, de armonie și conlucrare între pratologi și silvicultori cu prioritate pe plan științific: primii să intensifice și să modernizeze praticultura pe pajiștile existente; silvicultorii să vină în întâmpinarea praticulturii contribuind eficient la cultura și întreținerea pe pășuni a unui număr optim de arbori forestieri precum și a unor pâlcuri de asemenea arbori pe pajiștile actuale. Această ultimă problemă a arboriculturii practicole ar trebui soluționată cu prioritate, învățând din exeperiența dobândită în trecut (vezi dumbrăvile sătești) precum și din sistemul agrosilvopastoral dehesa amintit. S-a mai propus: 1) urgentarea trecerii în fondul forestier a „pășunilor împădurite“, având consistența arboretelor mai mare de 0,4; 2) păstrarea în fondul agricol a arboretelor având consistența de cel mult 0,4 pentru care se impune de urgență elaborarea de amenajamente silvopastorale. Pe plan științific s-a propus efectuarea de cercetări multidisciplinare în cadrul unui program de cercetare comun, cu participarea specialiștilor din ambele domenii. Sub raport legislativ s-a recomandat revizuirea Legii pentru organizarea, administrarea și exploatarea pajiștilor, sub aspectul normalizării relațiilor dintre praticultură și silvicultură. În final subliniem adevărul potrivit căruia îngrijirea adecvată a pajiștilor montane, cu deosebire a celor situate în stațiuni favorabile vegetației forestiere, constituie o măsură extrem de importantă pentru stoparea actualului proces de împădurire naturală nerațională a pășunilor și fânețelor montane. Tot atât de necesară și actuală este creșterea substanțială a suprafeței pajiștilor din zonele de câmpie și coline, astfel încât spațiul verde de pe aceste suprafețe să depășească nivelul actual extrem de scăzut. Căci,situația prezentă este inacceptabilă sub raport ecologic, economic și social, după cum, de altfel, prevede și Cadrul Național Strategic pentru Dezvoltarea Sectorului Agroalimentar și Spațiului Rural, adoptat sub auspiciile Președinției României și Academiei Române.

Colaborare cu Academia Română