Despre competiția în știință
Convorbire cu dr. Vlad Tudor Popa, director științific al Institutului de Chimie Fizică „Ilie Murgulescu“ al Academiei Române
Trăim într-o lume în care schimbarea este atât de alertă încât aproape depășește capacitatea de percepție a omului; o schimbare indusă, în bună măsură, de știință și tehnologie. Ca specialist într-un domeniu de vârf și director științific al unui institut academic, cum vedeți lumea?
Am mai spus că asistăm la o schimbare: paradigma carteziană „cogito, ergo sum“, „gândesc, deci exist“, s-a transformat în „concuro, ergo sum“, „concurez, deci exist“. În aceste condiții, cercetarea științifică fundamentală a trebuit să coboare din turnul său de fildeș în lumea reală, să intre într-o competiție, pentru bani, dar nu numai pentru asta. Înțeleg această concurență ca o alergare împreună într-un proces complicat care înseamnă și accesarea de fonduri și management. În ultima vreme, eu mă ocup foarte mult de administrație, pentru că prin asta putem face știință.
Este un mijloc pentru a ajunge la scopul științific.
Da, și privesc această situație ca una temporară, cel puțin cât durează proiectul european INFRANANOCHEM la care lucrez și care privește infrastructura de cercetare a Institutului. Pot să vă spun că această investiție pentru aparatura științifică de cel mai înalt nivel se apropie de actul fondator al profesorului Ilie Murgulescu. E adevărat că, din 2005, am mai avut „ani grași“, în care s-a înțeles că motorul dezvoltării este cercetarea. Am folosit fondurile câștigate în competițiile interne mai ales pentru dotări, dar toate împreună nu sunt comparabile cu investiția de nouă milioane de euro pentru aparatură științifică, atât cât prevede acest proiect finanțat din fonduri structurale europene. Aceste investiții se manifestă spectaculos în numărul de lucrări, factorul de impact al revistelor care le publică și numărul de citări ale articolelor noastre.
Și brevete?
Au fost și brevete, dar nu atât de multe câte obțin institutele de cercetări aplicate. Cercetătorii din aceste institute creează brevete așa cum în cercetarea fundamentală creăm articole științifice.
Tocmai ați spus că specialiștii din cercetarea fundamentală au coborât din „turnul de fildeș“ în lumea reală. Câteva exemple dintre realizările din chimia fizică cu aplicații în viața cotidiană?
În primul rând, cele din știința materialelor în care este inclusă și chimia fizică prin metodele pe care le elaborează. Așa cum s-a predat ani la rând chimia fizică „descriptivă“ nu mai interesează atât de mult, în schimb metodele sale sunt folosite peste tot în lumea științei și tehnicii. Sunt descoperiri care se perfecționează continuu, care conduc la realizarea unei aparaturi științifice de cel mai înalt nivel, folosite în multe domenii și care fac chimia fizică omniprezentă și… nemuritoare.
Bunăoară, ce înseamnă aceasta pentru știința materialelor?
Înseamnă, de pildă, straturi subțiri cu activitate optică specială sau cu aplicabilitate pentru senzori, sau cu activitate bacteriostatică. Mai înseamnă nanotuburi oxidice, iar în acest domeniu avem un laborator cu rezultate de excepție cu aplicații în cataliză și mai ales în domeniul „bio“. În acest din urmă domeniu, colaborăm foarte bine cu Institutul de Biologie al Academiei Române.
Cum?
Noi facem, de pildă, materiale de tip straturi subțiri sau nanotuburi și colegii noștri le testează activitatea biologică pe o gamă întreagă de microorganisme.
Și o aplicație concretă?
Se va îmbunătăți tratarea apei potabile și a apelor industriale uzate.
Ce spuneți ilustrează elocvent acea „împreună alergare“ din știință. Cercetarea fundamentală nu este vizibilă deși, adesea, rezultatele ei se regăsesc în viața de fiecare zi. Din această cauză foarte mulți nu înțeleg rolul cercetării fundamentale. Lucrurile s-au mai schimbat între timp.
Din motive binecuvântate, granițele dintre științe încep să se șteargă, lumea este foarte grăbită. Nimeni nu are timp, după elaborarea unei teorii, de ani buni pentru verificarea și pentru aplicarea ei. Acum, totul se face foarte repede și asta înseamnă alergarea împreună: aleargă împreună teoreticianul și experimentatorul chimist sau fizicianul cu inginerul, cu biologul, cu medicul. Aceasta este cercetarea avansată și când spui astfel, înțelegi cercetări de specialitate între care granițele s-au topit.
O apropiere de realitate cât mai aproape de întreg și nu pe segmente riguros determinate.
Să vă dau un exemplu. Mă ocup de organizarea anuală a Conferinței de Chimie Fizică din anul 2006, când a și devenit Conferință Internațională. La ediția din 2006 (ROMPHYSCHEM-12) am introdus o secție de chimie biofizică, pe care am menținut-o și în 2008. În 2010 (ROMPHYSCHEM-14) ne-am propus să includem aici problemele de protecție a mediului și așa-numita „chimie verde“.
Ce este „chimia verde“?
Realizarea sintezei chimice prin metode nepoluante sau, dacă vreți, să faci lucruri bune pentru societate pe căi ecologic corecte.
Și cum a fost?
Secția părea extrem de heteroclită, un fel de „oaste de strânsură“ și s-a dovedit a nu fi fost deloc așa. La Conferința din acest an, un profesor din SUA, specialist în mecanica fluidelor, a prezentat o comunicare foarte interesantă despre modelarea circulației prafului în atmosferă, în sol și până la pânza freatică și consecințele posibile. O profesoară de la Facultatea de Biologie din București a prezentat un studiu extrem de elaborat despre poluanții dintr-un afluent al Neajlovului monitorizați vreme de trei ani. Un profesor din Aman, specialist în cinetică chimică, a vorbit despre anihilarea unor compuși organici care scapă din deșeurile industriale și pătrund în apă. Au urmat discuții animate între cercetători cu specializări aparent disjuncte care s-au înțeles perfect, cu bucuria de a se întâlni, de a schimba idei și, cine știe, de a „alerga împreună“.
Ce se conturează ca realizabil în medicină?
Tratamente bine țintite. Acum, medicamentele se administrează cum se știe și, odată intrate în organism, afectează întreg sistemul pentru că dreg într-un loc și strică în multe altele.
Ce speranțe sunt?
În nanomedicină există o componentă de diagnostic și una terapeutică, definită prin ceea ce se cheamă „livrarea la țintă“. Medicamentul este eliberat direct la locul potrivit, în doza care e necesară, în timpul optim și fără să afecteze zonele apropiate. E doar o componentă a nanomedicinii în care și Institutul nostru are teme de cercetare în proiecte europene. Mai sunt și altele.
Sunt mulți tineri în Institutul dvs?
Tinerii sunt o mare problemă pentru România care trăiește acum ceea ce Europa trăiește de vreo douăzeci de ani – tinerii nu se mai îndreptă spre științele tari. Poate li se pare mai greu, sunt alte domenii în care diplomele se obțin mai ușor și au avantaje imediate. La Facultatea de Chimie, de niște ani buni, locurile abia se ocupă și nu toți cei intrați ajung la sfârșit.
Se poate face ceva?
Promovare, popularizare, seducție. Am mai spus, tânărul trebuie sedus prin mai multe evenimente care să dezvăluie farmecul cercetării în acest domeniu. La noi în Institut sunt cam 40 de cercetători sub 35 de ani, însă nu știm ce va fi mai departe. Va trebui ca împreună cu Universitățile să desfășurăm o acțiune coordonată de atragere a tinerilor spre chimie. Nu se poate altfel.
