„Dezastrul este posibil, dar și prevenirea lui poate fi concepută“
Convorbire cu acad. Mircea Malița
– Ne bucurăm de apariția unei noi cărți cu un titlu plin de semnificații – „Minți senine, minți învolburate“. Cum poți să-ți păstrezi mintea cât de cât senină într-un timp atât de… învolburat?
– Tot la metafore apelăm. Dacă mintea e ca o oglindă, vezi să fie ștearsă și să nu aibă crăpături. Dacă e vas, să nu-l ciobești. Dacă e atelier, să-ți găsești în el ce-ți trebuie. Dacă e bricolaj, să aibă mărunțișuri combinabile. Dacă vrei să-ți fie Pegasul, calul cu aripi care te duce pe Olimp, vezi să nu-l hrănești cu paie, ci cu ovăz bun. Mintea poate fi văzută și ca un loc de comandă, cu cârmă și comenzi, care îți duce corabia pe vreme rea sau bună, te face să-ți găsești ținta și să nu te scufunzi. Oricâtă grijă îi porți, ți-o răsplătește însutit.
– Sunteți într-o permanentă gâlceavă, dacă pot spune așa, cu acel homo fraudens. Cine este și cum îl recunoaștem, formele de manifestare fiind, nu o dată, destul de abile? Ar putea mintea unor oameni de acest fel să fie transformată, și cum?
– Homo fraudens e o specie ce conviețuiește cu Homo sapiens. El poate fi tot atât de inteligent, dar are mania fixă de a înșela continuu și de a obține ce nu i se cuvine. Este parazitar. Când el prosperă, alții sărăcesc. Dacă se înmulțește dincolo de o limită admisibilă, restul societății eșuează. O scufundă, o trage la fund.
– Afirmați că crizele se nasc în mințile oamenilor și acolo trebuie oprite. Cum a apărut această criză, cum și când se va sfârși?
– Cum se dezechilibrează mintea senină și cum se pierde în turbulență, ceață și furtună? Explicația pare simplă și este, într-adevăr, inteligibilă oricui. Două caracteristici ies din făgaș și iau proporții exuberante: lăcomia și aroganța. E o transformare a omului normal în fraudens: vrea ce nu e drept să aibă și afirmă că știe când doar crede. Nu se poate opri, societatea dă în bară și ceasul ei se oprește. Crizele economice și cele de altă natură pot fi lungi ca niște comete. Consecințele lor stăruiesc decenii întregi. Până după 2020 efectele ei s-ar putea estompa.
– Cum interpretați relația dintre globalizare și criză?
– În globalitate, totul se leagă și astfel totul se propagă. Nu doar pandemiile lovesc la scară universală, dar și virușii economiei sau finanțelor se extind cu iuțeală. Te lovești local și te doare global.
– Care este lecția pe care ar trebui să ne-o însușim din această criză?
– Plouă cu lecții în toate direcțiile. Societatea umană își dezvăluie în criză toate slăbiciunile. Pentru salvarea aparențelor ele stăteau pitite în faldurile ținutei oficiale. Și brusc descoperi că omenirea era grav bolnavă: inegalități frapante, discrepanțe și fisuri, conflicte vechi insolubile și altele noi amenințătoare, absența de norme și reglementări în zona globalității, piețe falsificate și dominate, sărăcie și înapoiere în proporții inadmisibile. Brusc, toate activitățile se opresc și luciditatea își face loc. De ce trăim într-un sistem atât de șubred? Oare nu pierdem cursa supraviețuirii? Dezbaterea postcrizei a început și este promițătoare. Nu este cotlon nevizitat, de la tehnologie și energie, până la educație și mediu, unde apar zilnic soluții, scenarii noi și chiar realizabile.
– Care apreciați că este și cum ar trebui să fie rolul presei în societatea românescă?
– Mă mărginesc să spun ce cred despre rolul informației de masă, TV, calculatoare, ziare și altele. Aștept cu nerăbdare să le consult de câte ori pot într-o zi și să aflu ce se întâmplă semnificativ în lume, ce experiențe și rezultate noi se înregistrează, ce performanțe au fost depășite în artă, sporturi sau știință? Dar dacă prețul accesării lor este traversarea unor câmpuri de deșeuri, întâmplări ordinare, biciuirea simțurilor, căutarea de senzații tari într-o pustietate a realului, mă tem că nu deschid nici TV-ul, nici ziarul. Nu străbați zilnic Sahara ca să cauți o oază prăpădită.
– Sfârșitul celui de al doilea Raport al Clubului de la Roma, Omenirea la răscruce, atrăgea atenția că va veni o vreme când austeritatea va fi nu doar o valoare morală, ci o condiție a supraviețuirii. Se întâmpla prin deceniul opt al secolului trecut. Credeți că ne apropiem sau chiar a venit un asemenea timp?
– Georgescu-Roegen, marele economist care a lăsat o operă științifică impresionantă, spunea că omenirea se îndreaptă spre o zonă a economiei rarității în care resursele se reduc drastic și în care legea a doua a termodinamicii, aceea a morții entropice, va amenința din plin. Evident, cuvântul risipă va fi mai grav decât orice delict, iar etalarea unui bun personal în fața unui public dens și auster va fi o sfidare intolerabilă. Nu cred că timpul acesta a venit, dar Georgescu-Roegen avea dreptate când ne punea în gardă. N-a zis Paul Valéry că și civilizațiile mor?
– O întrebare întâlnită și în carte. Dezastrul descris în multe scenarii poate fi unul fatal? S-ar putea preveni, și cum?
– Dezastrul este posibil, dar și prevenirea lui poate fi concepută. În mijlocul tuturor necazurilor și a crizei, știința și tehnologia nu și-au moderat ritmurile de creștere, în cel mai fructuos secol al cunoașterii. Cu cât mai dificilă este o problemă, cu atât impulsul de a o rezolva e mai viguros. De aceea nu mi se pare cu sens să fâlfâi permisiunea înșelării sau a miturilor și să critici știința și civilizația, în momentul când miturile sunt pierzătoare, iar cunoștințele colace de salvare.
– Care ar fi leacul pentru mințile prea învolburate?
– Oferă minții subiecte antrenante, subiectele tari ale realității, pune-o la încercare, fă să te acompanieze când ești antrenat în treburile profesiunilor, când rezolvi problemele vieții și ale cunoașterii și ea va fi senină, fără învolburări și furtuni. îngenuncheaz-o și pune-o să recite în gol preceptele filosofiilor la modă, după care realitatea nu există, lumea este o invenție umană, adevărul și știința sunt reduse la un consens, iar societatea dispare în fața comunității, sau repetă-i pasaje din gânditori disperați sau nihiliști ai vremii noastre și mintea va arăta ca o nălucă sfrijită, epuizată, într-un decor de fum și pucioasă.
– Cititorul cărții este, fără îndoială, impresionat de evocarea unor mari personalități culturale și politice pe care le-ați cunoscut de-a lungul anilor. În special, cele trei mari doamne ale politicii: Eleanor Roosevelt, Margaret Thatcher și Benazir Bhutto. Ce legătură se întrevede între gloria, puterea și autoritatea de care s-au bucurat cu mințile lor?
– Într-adevăr, mintea le explică în mare măsură, dacă nu neglijăm și momentul istoric pe care l-au trăit. În afara minții lor: criză, război, volbură, probleme grele. În interior, luciditate, claritate, devotament total pentru o cauză supremă. Toate trei și-au îmbrăcat acțiunea în idei limpezi asupra demnității umane, care au devenit curente de gândire, îmbrățișate de un public larg și reținute de istorie.
