Pagini de istorie trăită

Convorbire cu prof. univ. dr. Sanda Golopenția, Universitatea Brown – Providence, Rhode Island SUA

Între specialiști, Anton Golopenția este cunoscut ca unul dintre colabo­ratorii lui Dimitrie Gusti. El rămâne însă necunoscut publicului și poate s-ar fi așternut tăcerea peste o viață dramatică și o operă științifică de referință dacă nu v-ați fi îngrijit de editarea ei, într-un act de necesară restituire intelectuală și morală. De altfel, a avut o viață foarte scurtă, între 1909-1951. În 1947-48 a fost director general al Institutului Central de Statistică și în ianuarie 1950 a fost arestat ca martor în ancheta Pătrășcanu, murind în închisoare. În 1990, acad. Vladimir Trebici i-a evocat personalitatea în discursul de recepție „Geopolitica și demografia în România: Aton Golopenția (1909-1951)“.

Anton Golopenția e departe de a fi cunoscut în adevărata lui dimensiune, chiar printre specialiști. Lucrări impor­tante – mă refer la 60 de sate românești (4 vol.; în colab. cu D.C. Georgescu) sau la ancheta Dâmbovnic (în colab. cu Mihai Pop) – nu au fost republicate și nu sunt accesibile. Antologia în 3 volume Românii din Timoc (în colab. cu C. Constante), retipărită la Timișoara într-un tiraj minuscul, nu a ajuns în librăriile bucureștene. Cele 2 volume Românii de la est de Bug, pe care le-am editat folosind materiale aflate în Arhivele S.R.I., nu reprezintă decât o mică parte din ansamblul cules de echipa Institutului de statistică, pe care A.G. a condus-o între 1941-44, ajungând până în bazinul Donețului. Ancheta monografică Hodac, pe care a condus-o în 1944-1945, nu a fost publicată. Însemnătatea teoretică a operei lui, care a marcat tacit depășirea mode­lului gustian al „cadrelor și manifes­tărilor“ (M. Cernea semnala încă din 1973 „ruptura“ deschizând o nouă etapă în activitatea Școlii sociologice de la București, operată de Anton Golopenția) prin introducerea „mono­grafiei sumare“ (ne-exhaustive); de zonă, plasă, regiune și nu numai de sate izolate; conducând la tipologie și atlas sociologic; și bazată pe statistică, e încă neexplorată. Director al Planificării și Publicațiilor Școlii, A. Golopenția a fost, pe tot parcursul vieții, la Institutul Social și la Institutul de Statistică, un mare autor de proiecte viabile, azi răspândite în multe arhive. Visez la un volum intitulat Proiectele lui Anton Golopenția, cuprinzând, între altele, Sugestiile de debolșevizare a României, scrise în 1949, sau proiectele legate de sărăcie și tranziție concepute în închisoare. A. Golopenția continuă să fie văzut prin tragedia morții lui, pe care am făcut-o publică editând volumul Ultima carte, iar nu prin însemnătatea operei sale.

Ce mai pregătiți?

Pentru publicul larg, un Îndreptar pentru tineret, o colecție de eseuri privind Germania anilor 1933-36, când a fost bursier Rockefeller la Berlin și Leipzig urmează să fie publicate. La fel, Jurnalul său, un roman autobiografic pe care l-a numit multă vreme „Tonio Kröger-ul meu“ vor apărea în vol. III al Operelor complete. În sfârșit, corespondența lui e în curs de publicare.

Ați menționat volumul „Ultima carte“. Ce ați căutat în mod special și ce v-a fost dat să aflați?

Am reușit să pătrund în arhivele S.R.I. în 1996 și am ajuns în fața celor peste 200 de dosare ale procesului Pătrășcanu pe care le-am răsfoit filă cu filă (nu se dădeau sumare). Citind declarațiile lui A. Golopenția, declarațiile colegilor lui de la Institutul Central de Statistică, infor­mările anonime, declarațiile din 1967 ale anchetatatorilor, am înțeles treptat că ce aflam astfel despre felul în care fusese nimicit un om, de la arestare și până la arderea buletinului, trebuia publicat integral. Încă mai important, la asta m-am gândit când am intitulat volumul Ultima Carte, e faptul că A. Golopenția a convertit sumbrul prilej al detenției în ultim moment în care să scrie despre sociologie, cercetările proprii trecute și posibile dacă ar mai fi avut viitor, despre anchete și închisoare. Era ultima carte a destinului său, a jucat-o ca atare și ne-a transmis o parte din ce gândea.

Pentru că ați amintit de cores­pondență, ce ar fi de reținut din această „cronică“ a vieții interbelice?

Am publicat până acum, sub titlul global Rapsodia epistolară, 2 volume de scrisori primite/trimise de A. Golopenția între 1920-1950. Scrisorile din 1950, una către Ștefania Golopenția, alta către fratele meu și cu mine, erau în Arhivele S.R.I. Le-am citit la 40 de ani după ce fuseseră scrise. Volumul III e sub tipar, cuprinzând, între altele, corespondența profesională cu D. Gusti, Cornel Grofșorean și Sabin Manuila. Am alăturat în scrisorile de familie, de dragoste și profesionale (privind sociologia, filosofia, statistica sau geopolitica) în cores­pon­dența cu elevi, studenți, prieteni, colegi monografiști, săteni, soldați, pictori, sculptori, geografi, biologi, agronomi, istorici etc., obținând astfel o imagine vibrantă a României interbelice prin instantanee subiective, proiecte, sau rapoarte instituționale. Cred că Rapsodia se va încheia cu vol. IV. Rămâne însă de publicat corespondența în limbi străine, în cadrul căreia scrisorile în germană dintre 1933-36 ocupă un loc important.

Cum priviți înapoi, spre trecut?

Cred că trecutul trebuie ajutat să treacă prin luminarea, în el, a tot ce ne poate ajuta. Pe acest plan, deși am editat o parte a operei antume și am scris, în dialog cu filatorii, volumul Viața noastră cea de toate zilele, sunt, cum ați văzut, încă multe de făcut.

Ați plecat din țară în 1980 și acum sunteți Professor Emerit la Universitatea Brown. Ați reușit să vă afirmați într-un domeniu în care se poate spune că, paradoxal, sunt și multe dar și foarte puține oportunități.

Am plecat în 1980, posturi în lingvistică nu erau. Șansa mea a fost invitația de a ține un seminar profesorilor de franceză veniți la Cursurile interna­ționale de Semiotică de la Universitatea Vanderbilt. „Elevii“ mei au decis să mă plaseze, mi-au semnalat postul existent la Brown, au redactat scrisori de reco­mandare, am fost intervievată și angajată. Mi-a plăcut de la început această universitate veche, membră în Ivy League, cu studenți recrutați după criterii speciale de experiență personală.

Aveți preocupări științifice multiple – ați publicat 16 volume de lingvistică, semiotică, antropologie, eseuri, peste 200 de studii, și ați editat 13 volume despre Școala sociologică de la București. Ați fost distinsă cu mai multe premii, între care Diploma „Meritul academic“ a Academiei Române. Sunteți inițiatorul unui proiect electronic intitulat „DRAMA“ la Universitatea Toulouse-le-Mirail. Aș putea continua…

Preocuparea mea de bază rămâne lingvistica. Am evoluat, încă din România, de la lingvistica structurală „pură“ spre gramatică transformațională și de aici spre filosofia limbajului, acte de vorbire și semiotică. Mă interesează deopotrivă instituțiile de vorbire ale satelor românești, ale comunităților românești din S.U.A., și cele puse în lumină de literatură. Volumele de specialitate au evoluat de la Sintaxa transformațională a limbii române (cu E. Vasiliu, trad. în engleză), Current Trends in Romanian Lingusitics (cu A. Rosetti), la volume de pragmatică semiotică precum Les voies de la pragmatique, Voir les didascalies (cu M. Martinez, trad. în spaniolă), Les propos spectacle, Inter­me­moria, Learn to Sing My Mother Said: Songs of the Women of Breb, Limba descântecelor românești, sau Româna globală.

Pe ce drum ați ajuns la literatură?

Prima carte literară – proze scurte – s-a numit Mitul pagubei. Porneam de la faptul că în România adoptasem ideea că doar dacă pierzi ești cinstit, care trebuia abandonată în America, și mă întrebam dacă voi izbuti s-o fac, dacă nu cumva ea se înrădăcinase prea adânc în mine. După 1989 am publicat volumele Cartea ple­cării, America America, Vămile grave, Chemarea mâinilor negative, Emigranții Carter.

Ce caută un om de știință în scris?

Un mod mai precis de a se situa în viața de toate zilele a semenilor. Un prilej de a se rosti altfel, în direcția altui public. Plăcerea de a juca vorba.

V-ați reîntors în țară și vă petreceți timpul la Biblioteca Academiei. Ce pregătiți?

Scriu introducerea la un număr al revistei „Secolul 21“ dedicat Școlii sociologice de la București. Pregătesc o carte despre cuvintele magice și alta despre descântecul de dragoste. Închei un volum despre impromptu-ul teatral.

Și scriitorul?

Aș vrea să scriu o carte cu titlul „Dr. Lister 7“, adresa copilăriei mele.

Veniți des în țară. Cum percepeți schimbările, oamenii?

Cu nădejde, în ciuda greutăților. Dorind să-i văd maturizându-se în acțiune utilă pe cât mai mulți din tinerii care-mi plac – cei care pregătesc în tăcere revenirea la calm și competență.

Elena Solunca Moise