Lut ars, bronz, lemn de diferite esente. Picioare analizate, compuse cu grija, expuse pe un soclu, in interiorul unui soclu, sau succedandu-se intr-un pelerinaj bizar, catre un undeva nedeslusit, urmarite cu uimire parca in fata miracolului fragmentului de corp omenesc si al mersului. Apoi, maini. Cu degete lungi, efilate, cu palma deschisa, lasand privitorului parca posibilitatea de a citi in volumele lor destinul, sau inmanuncheate in gestul binecuvantarii. Acesta este, in expozitia de la galeria Sabina & Jean Negulescu, Laurentiu Mogosanu.
Prezent frecvent in expozitii in ultima vreme, artistul este preocupat constant de esenta umanitatii. Amestec de arhaic si modernitate, fragmentele anatomice realizate cu meticulozitate, cu atentie pentru ritmarea suprafetelor, pentru imbinarile de materiale, mai ales lemn si bronz, in proportii permitand citiri diferite ale duritatii sau blandetei alcatuirii, apartin, daca dorim neaparat sa le integram intr-un sistem, postmodernismului. Derizoriul si cinismul urmarite, captate de aceasta estetica sunt numai aparente la Laurentiu Mogosanu. Artistul urmareste nu kitsch-ul, nu efemerul existentei, ci eternitatea ei. Exista in grija infinita cu care sunt create, finisate formele un act de pietate. Iar modul de gandire a soclurilor, aparent fruste, ca uneltele primitive ale agricultorului, dar rafiant gandite ca forma, mod de imbinare al elementelor constitutive sau alternare a esentelor, deci a nuantelor cromatice denota o intentie integratoare. Soclul nu mai este, la Laurentiu Mogosanu, un simplu suport pentru o piesa de arta. El devine alveola, devine, fereastra, devine altar pagan sau chivot care mediaza diferit intalnirea privirii cu sculptura. Piesele lui Mogosanu au si aparenta unor creatii de arte povera. Umilitatea ce se desprinde din aceste fragmente de corp uman, transformate in entitati, te duce insa cu gandul la sacralitatea primilor crestini, ce confereau elementelor, simbolurilor intelesul biblic o data cu fiorul pagan al hierofaniei. Si tot ca la ei, sacralitatea in operele lui Mogosanu apare consubstantiala materialitatii obiectului, grijii -mestesugaresti- a lucrului bine facut. Este un sentiment venit din sfera religiosului, pe care artistul il inchide in opera. Un sentiment intrinsec gandului si actului creatiei, cu atat mai autentic, cu cat este mai putin ceremonios.
In textul de deschidere a expozitiei, criticul Maria Magdalena Crisan scria: -Materialitate precara, temporalitatea nemiloasa este semnul ce defineste conditia noastra. Un destin implacabil, asumat si depasit doar in planul spiritualitatii. Personaje in lupta cu propria lor conditie, o lume aflata sub semnul fragmentului, relicve ce stau la baza acestui puzzle. Toate rescriu istoria lumii in care traim-.
Am spune ca arta lui Laurentiu Mogosanu este nu atat o rescriere a istoriei lumii in care traim, cat o redescoperire, sub relativizarea excesiva, sub domnia efemerului si derizoriului carora ultimul timp le-a acordat statutul de valori exclusive, a eternitatii, a sfinteniei care a intemeiat de fapt, indiferent sub ce forma religioasa, constiinta umana si aspiratiile ei catre un perpetuu altundeva si altceva decat propriul lut. Si acesta ni se pare ca este sentimentul sacrului pe care Laurentiu Mogosanu il inculca fragmentului uman, mainii care binecuvanteaza si piciorului care ne poarta pe un drum al cautarilor.
