Convorbire cu acad. Cristian Hera, vicepreședinte al Academiei Române
Am observat că adesea îl evocați pe acad. Gh. Ionescu ?ê?£ișești, îi amintiți concepția și ideile, subliniind de fiecare dată actualitatea lor. Pentru Dvs. a fost un model?
Într-adevăr, pentru mine, acad. Gheorghe Ionescu-?ê?£ișești a fost și este un model de viață. Am avut șansa ca, în anul 1960, Domnia sa să mă aducă la Academia Română ca secretar științific al Secției de ?ê?£tiințe Biologice și Agricole. S-a întâmplat după o sesiune de referate în care, ca cercetător științific la Institutul de Cercetări Agronomice al României (ICAR), absolvent al unei Facultăți de Agrochimie, am susținut primul meu referat cu tema „Influența îngrășămintelor cu azot asupra producției și calității porumbului siloz“. Era pentru prima oară când s-a introdus în tematica de cercetare din Romania amoniacul anhidru, apa amoniacală și carboamoniacații. După prezentare, am fost solicitat să merg în cabinetul directorului ICAR, unde l-am întâlnit pe acad. Gheorghe Ionescu-?ê?£ișești.
L-ați avut profesor? Cum a fost această întâlnire?
Nu, nu mi-a fost profesor. Aveam 26 de ani și, mărturisesc, că am fost atât de intimidat încât cu greu am putut să fac față discuției purtate. Mi-a spus că i-a plăcut referatul, că a aflat lucruri noi, că e pentru prima oară când sunt prezentate într-o sesiune de referate științifice îngrășămintele lichide, invitându-mă la Academia Română unde mi-a făcut decizia de încadrare.
Ce anume v-a făcut să-l alegeți ca model un om de știință pentru care și astăzi aveți o admirație constantă și, aș spune, recunoștință?
În primul rând, felul în care m-a tratat, interesul deosebit pe care mi l-a arătat ca tânăr cercetător. Am fost uimit ca un om de valoarea Domniei sale să fie atât de interesat de preocupările mele și asta m-a făcut să înțeleg că tematica era de mare interes și că trebuie tratată în continuare cu profunzime și seriozitate. Venind la Academia Română ca secretar științific, am urmărit îndeaproape felul în care discuta cu oamenii, cum îi trata cu respect și cu grijă pentru problemele pe care le aveau. M-a impresionat și faptul că, dincolo de problemele obișnuite, se întâmpla să spună: E foarte bine că ai citit în acest domeniu, dar poate că ar trebui să mai citești și o carte de Tolstoi sau de Molière. După un timp, mă întreba: Ai citit? Pe scurt, acesta este savantul și omul care m-a făcut să-mi orientez activitatea viitoare. I-am cunoscut îndeaproape și familia care era extraordinar de închegată.
?ê?£i sub acest aspect v-a fost un model.
Da, așa este.
Să revenim la Academie, unde a fost vicepreședinte și președinte al Secției de specialitate. Îngăduiți-mi să spun că, acad. Gr. Antipa, în răspunsul dat discursul de recepție cu tema „Dezvoltarea studiilor despre sol în România“, evidenția dimpreună cu ținuta științifică, faptul că „a creat o adevărată ?ê?£coală cu un stat major de elită“. Cum era în fiecare zi?
Problemele curente ale Academiei se îmbinau cu cele de la facultate. Am aflat de existența unui jurnal al său, scris între anii 1934 și până în 1967, anul trecerii sale în lumea veșniciei, adică timp de 33 de ani în care a scris 27 de caiete, unde erau consemnate și comentate aspectele majore petrecute în această perioada. Am considerat că e de datoria mea să strâng aceste caiete pentru a fi publicate. In anul 2012 a apărut deja un volum, anul acesta apare al doilea, urmând ca volumul trei să apară la începutul anului viitor. Un sprijin substanțial în publicarea „Jurnal Gheorghe Ionescu-?ê?£isești“ l-am primit din partea istoricului Constantin Mocanu, a doamnei ing. Roxana Ionescu-?ê?£isești, nora savantului, precum și din partea dr. ing. Doina Argeșeanu, și a redactorului șef, acad. Dumitru Radu Popescu, directorul Editurii.
Vă propun să facem un salt în timp, un timp în are v-ați dedicat cercetării științifice și rezultatele s-au concretizat în 285 de lucrări științifice, numeroase participări la manifestări științifice naționale și internaționale, nouă brevete de invenții și foarte multe studii și articole. Cred că și din această cauză participarea Dvs. la cercetarea din domeniul agriculturii este nu doar a expertului ci și a unui om care se implică, uneori cu durere.
Sunt implicat direct în cercetarea științifică românească din 1957, imediat după absolvirea Facultății, când am fost repartizat ca cercetător stagiar la Institutul de Cercetări Agronomice a României. După împărțirea acestuia în institute de ramură, am fost repartizat la Institutul de Cercetări pentru Cereale și Plante Tehnice de la Fundulea, care se ocupa de acele plante care se cultivau în România în procent de 87% și unde am lucrat din 1962 până în 1991, când am plecat la Viena. La Fundulea au fost cercetători de elită, o adevărată școală. A fost atunci un moment aproape unic – în 1970 am fost ales, prin vot secret, director științific al Institutului. Am văzut concret cum rezultatele cercetărilor erau introduse în producție și cum agricultura României care folosea ce recomandările Institutului și stațiunilor experimentale prospera. Vorbeați de durere. Așa este, pentru că România este o țară cu un potențial agricol extraordinar, mult superior altor țări din UE, însă, din punctul de vedere al producției pe unitate de suprafață ne plasăm undeva pe ultimele 2-3 locuri între cele 28 de țări UE.
Ce se poate face din ceea ce trebuie să fie făcut?
Vedeți, nu este suficient să ai potențial de producție dacă producția nu se realizează, iar pentru realizarea unor producții sigure și stabile pe unitatea de suprafață sunt necesare măsuri speciale, susținute de investiții, de dotare cu aparatura corespunzătoare și de aplicarea fără rabat a tehnologiilor de cultură. Apoi, trebuie să se țină seama că plantele extrag din sol mari cantități de substanțe – azot, fosfor, potasiu – care nu mai sunt restituite, am putea vorbi de un fel de „minerit“, de extragerea elementelor nutritive odată cu recolta. Pentru aceasta se impune aplicarea îngrășămintelor de orice natură – minerale, naturale, verzi – care să conțină și elementele nutritive necesare menținerii și refaceri fertilității solului.
Să nu uităm schimbările climatice și consecințele lor, cărora le-au fost dedicate numeroase sesiuni științifice.
În contextul schimbărilor climatice se impune și valorificarea zestrei de care dispune cercetarea științifică din țara noastră. Încă din 1927, când a fost înființat Institutul de Cercetări Agronomice al României, acad. Gh. Ionescu-?ê?£ișești a fost preocupat de colectarea resurselor genetice care să satisfacă cerințele de climă și de sol din țara noastră. Odată cu înființarea institutelor de specialitate, s-a lucrat pentru alegerea acelor caractere care să asigure noilor soiuri și hibrizi rezistența la condițiile mai puțin favorabile de mediu, specifice țării noastre, la bolile și dăunătorii specifice mediului climatic de la noi.
Agricultura este o problemă prioritară, cum la fel este asigurarea hranei pentru o populație tot mai numeroasă. Lester Brown, membru de onoare al Academiei Române, a atras atenția asupra acestui aspect tot mai îngrijorător.
Lester Brown a publicat în octombrie anul trecut cartea „Planeta plină, farfuriile goale“, tradusă imediat și în limba română. Este o lucrare pe care o recomand să fie citită de toți cei care vor să cunoască prin ce a trecut omenirea și mai ales la ce s-ar putea ajunge dacă nu vor fi adoptate măsuri până nu vom ajunge la epuizarea resurselor. În ultima vreme s-a creat o agricultură intensivă pe baza consumului de energie, folosită atât pentru fabricarea mașinilor și utilajelor, pentru utilizarea lor ca și pentru producția de îngrășăminte chimice. Se adaugă la aceasta creșterea rapidă a populației, ajunsă acum la 7,3 miliarde de locuitori din care 1,2 miliarde sunt muritori de foame. Trebuie să gândim foarte serios și cu discernământ la ceea ce alegem să facem – producție pentru hrana oamenilor sau pentru hrana mașinilor care folosesc bioetanol (din porumb, grâu ș.a.) sau biodiesel (plante oleaginoase). Dacă nu este asigurată hrana de fiecare zi se pot genera o serie de evenimente nedorite. Derivă de aici că e necesar să se acorde mai multă grijă solului, apei, resurselor genetice și tuturor resurselor naturale, toate acestea contribuind la securitatea și siguranța producției agro-alimentare.
Aici apare o mare problemă – oamenii de știință fac cercetări, pun diagnostic și oferă soluții dar cât sunt de ascultați?
Datoria oamenilor de știință este să realizeze un produs al cercetării care să fie cerut de producătorii agricoli. Cercetătorul mai are datoria să facă toate demersurile ca rezultatele lor să fie cunoscute la nivelul beneficiarilor ca și a factorilor de decizie legislativă și executivă. Noi aducem la cunoștință factorilor politici rezultatele cercetărilor, dar nu putem impune hotărârile. De aceea ar fi binevenită o mai strânsă colaborare între cercetarea științifică și factorii de decizie, pentru ca rezultatele cercetărilor științifice să fie aplicate, să putem ieși din starea în care ne găsim.
Cum să privim viitorul?
Eu, de fel, sunt o fire optimistă și din această cauză militez pentru schimbarea concepției de valorificare a pământurilor țării noastre. Trebuie să ne organizăm teritoriul pentru a produce cât mai mult și cât mai bine pe unitatea de suprafață, cu prețuri care să aducă beneficii fermierului, producătorului. Este necesară o nouă zonare a producției agricole în conformitate cu schimbările climatice globale și adaptate la realizările actuale ale cercetărilor științifice.
Cum peste câteva zile veți fi sărbătorit de comunitatea academică la împlinirea a 80 de ani, îngăduiți-mi să vă urez mulți ani cu sănătate și să vă bucurați de roadele muncii Dvs. de cercetător și manager.
Elena Solunca Moise
