Frunze, un fier vechi de calcat, sfoara, carlige de rufe… obiecte pe care le intalnim in viata de fiecare zi, pe care le indepartam de multe ori pentru ca ne incomodeaza, la care nu ne gandim aproape niciodata. In expozitia de tapiserie si fotografie de la Caminul Artei (etaj), ele isi dezvaluie, gratie Constantinei Dumitru si lui Horia Nitu, calitatea de elementele fundamentale ale existentei, ale spiritualitatii umane.
Tapiseriile Constantinei Dumitru au simplitatea tesaturilor taranesti. Aspectul frust al materialului, culoarea lui neutra par a inlatura orice intentie decorativa. Piesele devin indispensabile pentru crearea unui univers mai curand spiritual decat existential. Motivele tapiseriilor sunt desprinse din vechi arhitecturi medievale. Un triptic aminteste de o tampla de altar, o piesa de mai mici dimensiuni pare fereastra cu baghete gotice ale unei biserici. De altfel, ferestre intalnim in mai toate lucrarile. Inguste si inalte sau patrate, cu doua baghete de lemn incrucisate ca la casele vechi taranesti, ele propun vizitatorului comunicarea cu alta lume, dincolo de cotidianul anost. Constantina Dumitru stie sa obtina efectul decorativ cu mijloacele cele mai vechi ale artistului. In majoritatea cazurilor, alternanta texturii de la o zona la alta a lucrarii confera forma unui gand si ritmeaza o suprafata. Alteori, piesa capata un caracter de inutilitate practica, de gratuitate, ca si cum artista ar dori sa ne anunte ca ne aflam in fata -artei-. Este cazul marilor piese in -retea-, ale caror componente prezinta si ele -tesaturi- diferite, cum ar fi dimensiunile ochiurilor sau sensul firului, cu un rezultat estetic remarcabil. Cateva piese tridimesionale accentueaza intentiile artistei, care recurge aici la combinatia textil-lemn sau scoate din functionalitatea initiala obiectele pentru a le conferi o noua viata, cu intentii de reconversie functionala si componenta estetica in egala masura, ca in cazul fierului de calcat transformat in -cos de lucru-.
Daca n-am sti ca cei doi expozanti sunt mama si fiu, am ramane uimiti de regasirea acelorasi elemente in cadrul unei alte arte, fotografia. Horia Nitu lucreaza in alb-negru, ceea ce confera pieselor expuse un rafinament in plus, mai ales ca artistul are un simt fin al nuantelor, al echilibrarii suprafetelor cromatice, prin accentuarea conturului obiectelor sau estomparea lor. De data aceasta, elementele sunt tratate secvential, forma lor fiind punctul de plecare catre altceva, catre o realitate inventata, al carei caracter poetic este evident. Aparatul manuit cu maiestrie transforma cateva frunze in fluturi gratiosi, creeaza universuri diferite prin simpla inversare a sensului imagini, cerul devenind pamant si pamantul devenind cer, am putea spune, fragmente de impletituri devin suprafete accidentate, dispunerea altora creeaza imaginea scoicii. In cateva cazuri, apar si personaje, elemente ale unei compozitii cu sens simbolic sau poetic, intr-un contrapunct clar – evanescent.
Creatiile ambilor artisti pastreaza un fel de orgoliu al simplitatii aparente, subintinsa insa de un mestesug riguros, de o severa urmarire a mijloacelor de exprimare, de un rafinament autentic.
