Miercuri seara, la Galeria Galateca, a avut loc vernisajul expozitiei sculptoritei Martine Chappuis, organizata de Gold Art Gallery. Martine Chappuis s-a nascut la Vevey, in Elvetia. Fiica unui tata elvetian-german si a unei mame elvetiana-franceza dovedeste, din copilarie, aptitudini artistice, urmand cursuri de vioara. Paralel cu vioara insa, se formeaza ca laborant medical. Din 1978, ca sotie de diplomat, calatoreste frecvent in strainatate: Guatemala, Nigeria, Coasta de Fildes, Argentina. In Guatemala studiaza desenul academic si tehnica pastelului. La inceputul anilor *90, familia se stabileste la New York. Aici, Martine Chappuis descopera sculptura. Incepe sa frecventeze Art Students Leagues, unde lucreaza cu renumitul Sidney Simon si unde va obtine, in 1995 si 1996, Premiul Juriului. Din mai 2001, Martine Chappuis traieste si lucreaza la Geneva si la Bucuresti.
Sculptura cere sa fie atinsa
– V-ati pregatit, initial, din cate am inteles, sa deveniti laboranta. In ce domeniu?
– Intr-adevar, cand eram foarte tanara, am devenit laborant medical. Este o meserie pe care am iubit-o foarte mult si pe care am practicat-o pana la varsta de 35 de ani in diferite spitale. Cand am inceput periplul in jurul lumii cu sotul meu, a trebuit sa renunt, dar am lucrat, totusi, benevol, in spitale, facand analize sau electrocardiograme…
– Aceasta intalnire cu suferinta pe care o presupune munca intr-un spital a contribuit cumva la pasiunea dumneavoastra pentru muzica?
– Nu. Am inceput sa studiez vioara de la patru ani si jumatate, cantand pe un instrument foarte mic, intr-o formatie care se numea -Le bebes orchestre-, si am continuat studiile, urmand Conservatorul pana la 20 de ani. Am cantat foarte mult la vioara.
– Dar n-ati facut o cariera muzicala.
– Nu. Am cantat in orchestre de camera pana acum zece ani, dar nu am vrut o asemenea cariera. Am fost un copil foarte activ, eram mereu in miscare si trei-patru ore de studiu la instrument, zilnic, dupa cursurile de la scoala, era prea mult pentru mine, desi adoram sa cant. Imi aduc aminte ca mama mea spunea: -N-a trebuit niciodata sa-i spun Martinei: <Du-te si lucreaza! Fa-ti gamele!>-, tocmai pentru ca o faceam de placere. Dar nu suficient de mult pentru o cariera.
– Cum v-ati descoperit interesul pentru sculptura? Si de ce sculptura?
– Sculptura, pentru ca relatia mea cu lumea are o componenta tactila remarcabila. Daca sunt, de exemplu, intr-un autobuz si in fata mea sta o femeie cu un par sau cu un mantou foarte frumos, simt intotdeauna nevoia, aproape irepresibila, de a le atinge. Am iubit intotdeauna arta; de altfel, sora mea este pictorita, iar pentru mine, sculptura este ceva foarte senzual. In special bronzul, pentru ca lucrez cu lut. Sculptez si in marmura, dar acolo abordarea materialului este foarte diferita. Sculptura cere sa fie atinsa. Cand oamenii imi privesc lucrarile, le spun de obicei: <Atingeti-le!>, pentru ca mi se pare ca atingerea unui obiect creeaza un alt fel de relatie cu el. Cand eram in Guatemala, am lucrat in atelierul unui pictor, am urmat cursurile Academiei de Arte Plastice si eram indragostita de atmosfera aceea. Cand am ajuns, ceva mai tarziu, la New York, m-am hotarat sa renunt la vioara si sa incep altceva. La Filarmonica de acolo i-am ascultat pe cei mai mari violonisti. De fiecare data imi spuneam: <Eu am dat masura maxima a ceea ce pot face in acest domeniu. Ei sunt minunati, eu nu voi putea fi niciodata ca ei. Trebuie sa fac altceva>. Am vizitat mai multe scoli de arta si m-am hotarat pentru cea mai veche scoala de acest fel din New York, care a fost construita in 1838, cred, si care semana cu un sactuar. Am vizitat toate sectiile si am gasit acolo o adevarata atmosfera artistica. Apoi, am coborat in subsol, unde sculptorii sunt de-a dreptul sufocati. Lucreaza intr-o caldura infioratoare, pentru ca pe acolo trec toate cosurile de incalzire ale cladirii. Dar am vazut persoane care modelau lutul, altele care ciopleau lemnul sau sculptau in marmura si m-am indragostit imediat de locul acela. Am urmat cursurile acestei scoli timp de patru ani. Lucram sase-sapte ore pe zi si a fost o incercare destul de dura pentru mine. Aveam 40 de ani, iar colegii mei erau foarte tineri. In plus, oamenii nu-si fac daruri, mai ales in aceasta meserie. Iubeam insa ceea ce faceam, am urmat cursurile academice, desenul, am participat la concursuri si am obtinut de doua ori Premiul Juriului.
Brancusi a stiut sa ajunga la miezul lucrurilor
– Privindu-va lucrarile, nu s-ar spune ca apartin scolii americane.
– Nu, nu cred ca sunt americane. Vedeti, am urmat doi ani cursurile academice si dupa aceea am decis sa pornesc pe un drum propriu, urmand propriile impulsuri, propriile sentimente. Poate ca singurul lucru american din ele tine de atmosfera de acolo, unde totul este permis, unde poti face orice. Cred insa ca eu nu apartin nici unei tendinte.
– Presupun ca aveti insa o admiratie speciala pentru anumiti sculptori.
– Da. Si ceea ce va spun acum nu are nici o legatura cu faptul ca ma aflu in Romania. Il admir foarte mult pe Brancusi, pentru felul in care a stiut sa ajunga la esenta. Ii reprosez, poate, uneori, ca a reluat de prea multe ori a anumita tema, dar a reusit, de fiecare data, sa ajunga la miezul lucrurilor. Sper ca, intr-o zi, voi reusi si eu sa renunt la detalii.
Opera conteaza prin ceea ce oamenii vad in ea
– In unele dintre lucrarile dumneavoastra, modelul este purtatorul unui anumit dramatism.
– Am, desigur, o experienta destul de indelungata. Nenorocirea oamenilor ma afecteaza enorm. Am lucrat in spitale, am vazut multa durere in jurul meu. Eu sunt o privilegiata, dar in jurul meu viata este foarte dura. Am simtit probabil nevoia sa comunic sentimentele provocate nefericirea celorlalti.
– Operele dumneavoastra sunt perfect construite, perfect patinate. Dar, uneori, in aceasta tendinta catre perfectiune, apare o fisura.
– Da. Sunt multe rani in sculpturile mele. Dar sunt si unele purtatoare de speranta! Unele care se inalta catre lumina, care tind sa depaseasca conditia umana.
– Desigur, dar exista si acest -Prometeu-, cum l-as numi.
– Cred ca s-ar putea numi si asa. Daca ma gandesc, exista o apropiere de existenta cotidiana. Cand l-am sculptat, eram in Africa – chiar are trasaturi africane, nu? – si aveam o criza de ulcer. Apoi, in jurul meu, era o asemenea suferinta, incat imi facea rau. Probabil ca s-au tradus astfel toate aceste dureri. Vedeti insa, mi-e greu, ca oricarui artist, sa vorbesc despre opera mea. Cred ca, de fapt, ea conteaza prin tot ceea ce oamenii descopera in ea. Aceste descoperiri sunt, de obicei, foarte diferite si uneori artistul nici nu realizeaza ce a pus exact in opera. Spectatorul poate insa evidentia exact esenta ei.
– Ati traversat experiente diverse, atat prin preocuparile pe care le-ati avut, cat si prin calatoriile si viata in diferite parti ale globului.
– Este adevarat. In unele locuri am fost in momentele cele mai dificile. De exemplu, in Guatemala. Am cunoscut foarte bine oamenii si necazurile lor, pentru ca am lucrat cate doua zile pe saptamana ca infirmiera intr-o scoala si, cum vorbesc curent limba spaniola, am fost foarte impresionata de tot ceea ce vedeam si auzeam. Mai ales in legatura cu viata femeilor. De altfel, am ajuns sa cunosc bine femeile si acolo, si in Africa, pentru ca am trait in Nigeria, in Coasta de Fildes. In schimb, cred ca n-o sa ajung niciodata sa cunosc cu adevarat barbatii.
– Dupa toate aceste experiente, ce credeti despre raportul, atat de discutat astazi, dintre globalizare si identitate?
– Este o intrebare foarte complexa. In cultura si in arta insa, chiar daca astazi exista videoul si fotografia, nu cred ca se va putea ajunge la o uniformizare. Si nici in ceea ce priveste cultura unui popor. Sunt domenii in care ponderea individualului este covarsitoare. Este o intrebare care isi va gasi poate raspunsul exact peste vreo zece ani, dar nu cred ca globalizarea va topi artele plastice sau muzica, sau orice alta arta intr-o forma comuna de expresie.
Potentialul sculpturii romanesti este remarcabil
– Care este cea mai frumoasa amintire din viata dumneavoastra?
– Primul Premiu al Juriului pe care l-am obtinut la scoala de arte din New York. A fost atat de neasteptat! Sigur, lucrasem mult, dar si ceilalti lucrasera, iar juriul era format din cinci mari sculptori americani. Acest prim premiu, dupa numai un an si jumatate de sculptura, a fost pentru mine fabulos. La fel de frumos ca nasterea copiilor mei.
– Cati copii aveti? Au mostenit inclinarea catre arta a mamei lor?
– Am un baiat si o fata. Fiica mea este ziarist, scrie foarte bine si doreste sa devina scriitor. Este foarte dotata. Fiul meu, in schimb, nu. El este preocupat de domeniul comunicatiilor. Dar, dupa cum ati vazut, eu mi-am descoperit vocatia foarte tarziu, dupa 40 de ani, si a fost o mare surpriza chiar pentru mine. Cine si-ar fi putut inchipui ca intr-o zi voi deveni sculptor?!
– Sunteti de doi ani la Bucuresti. Ce parere aveti despre arta contemporana romaneasca?
– Urmaresc toate expozitiile, incerc sa fiu la curent cu ceea ce se intampla in arta. In sculptura, se simte inca influenta lui Brancusi, ceea ce mi se pare inevitabil. Exista un sculptor a carui creatie imi place foarte mult, Lucaci, si, de asemenea, cativa sculptori tineri. Exista foarte multi artisti talentati aici. Cred insa ca scoala romaneasca de sculptura trebuie sa se elibereze. Tinerii artisti au nevoie de o confruntare cu arta internationala mai serioasa. Ar fi nevoie de burse pentru studii in strainatate, la Paris, la Londra… Pontetialul este remarcabil, dar se simte lipsa de experienta, de confruntare cu ceea ce exista in afara.
Una dintre menirile artei este frumosul
– Din pacate, n-am vazut nici una dintre sculpturile pe care le-ati realizat in marmura. Sunt altfel decat cele in bronz?
– Da. Am facut mici sculpturi in marmura pe care nu am insa pretentia sa le expun. Sunt, in general, mase de mici dimensiuni, cu unghiurile rotunjite. Am fost impreuna cu sculptorul Lucaci sa caut marmura, mi-a facut si uneltele necesare pentru cioplit, simt o mare bucurie sa sculptez, dar demersul este foarte diferit si, deocamdata, le fac pentru propria mea placere, desi sunt mult mai putin senzuale si tactile decat bronzurile.
– Patina bronzurilor dumneavoastra este realizata cu multa grija, cu o atentie speciala.
– Sunt aproape maniaca in aceasta privinta. Poate ca, din cauza viorii, simt orice nota falsa. Cred ca arta contemporana a uitat ca una dintre menirile artei este frumosul. Nu este scopul ei, dar este important. Lucrez cu un maestru francez, care are o mare experienta, care face minuni in domeniul patinei si de la care am invatat foarte mult.
– De ce viorile dumneavoastra sunt contorsionate?
– Vioara cu franghie am sculptat-o in Africa. Aveam la resedinta un pian mare, negru, la care nu canta nimeni si pe care pusesem vioara. Perioada aceea a fost dificila pentru femeia care sunt. Imi parasisem copiii, prietenii de la New York, atelierul. Totul trebuia luat de la inceput. Nu eram fericita. Titlul ei este, de altfel, Vioara mea a tacut. Cealalta este un joc. Se numeste Pizicato. Este o mana de barbat care atinge coardele acestei viori atat de asemanatoare cu un corp de femeie. Este mai ludica.
– Ludicul nu este o constanta a creatiei dumneavoastra.
– E adevarat. Exista in unele lucrari optimism, dar nu joc. Exista, in altele, nevoia de evadare, cum ar fi in Nasterea sau Evadare.
Imi place -zgomotul- marilor simfonii
– Cum se impaca viata artistului cu viata E.S. doamnei ambasador?
– Nu este intotdeauna usor, dar sotul meu este foarte intelegator. De altfel, ii place ceea ce fac si este chiar mandru de opera mea. Dar nu-mi este intotdeauna usor sa ies in lume, sa ma imbrac pentru diferitele ocazii, insa cum o fac pentru sotul meu si de multe ori intalnesc oameni minunati, reusesc sa ma descurc.
– Mergeti la concerte in Bucuresti?
– In mod regulat. Exista aici muzicieni de clasa, exista un public meloman. Am impresia ca toata lumea merge la concert, ceea ce este formidabil, iar Ateneul este minunat.
– Preferati in mod special o scoala muzicala sau alta?
– Nu. Ador si rapp-ul, si techno, cu acel ritm al batailor de inima, dar si Beethoven, Enescu. Imi place muzica cantata la vioara de lautarii tigani, imi place -zgomotul- marilor simfonii. Ador muzica si ador vioara.
– Ce proiecte artistice aveti?
– Stiu numai ca voi continua sa lucrez. Pregatirea acestei expozitii a durat destul de mult, in plus, din motive familiale (mama mea, care nu se simte foarte bine, copiii, care sunt in Elvetia), a trebuit sa calatoresc destul de des si am lucrat foarte putin. Momentul cel mai dificil pentru mine este intrarea in atelier. Ma duc, deschid usa, ma uit si o inchid la loc. De fiecare data mi-e teribil de frica. Dupa ce incep, simt o imensa bucurie. De obicei, stiu dinainte cam ce voi face, incep sa lucrez, lucrurile se cristalizeaza, dar realizarea trebuie sa fie rapida. Trebuie sa prind emotia. Daca materializarea este mai dificila, atunci distrug ceea ce am inceput. Am descoperit ca primul elan este cel adevarat. Imi doresc sa pot emotiona in continuare oamenii. La vernisajul acestei expozitii am fost foarte fericita, pentru ca am vazut publicul comunicand cu sculpturile mele.
Rigoare stilistica si sensibilitate
Expozitia de la Galateca este a patra personala a artistei dupa doua -iesiri la rampa- la Abidjan si una la Geneva. O selectie de bronzuri de mare sensibilitate impresioneaza privitorul prin puritatea formei si finetea patinei, prin tuseul delicat, dar ferm al modelului si prin stiinta de a cauta efectele luminii pe suprafata materiei. Volume elansate, de cele mai multe ori, dovedind stapanirea amplasarii lor in spatiu si stiinta jocului de planuri pentru obtinerea unei expresivitati maxime a lucrarii, poarta un sens ascendent, comunicand nevoia de zbor, de libertate, de evadare. Aceeasi nevoie de eliberare se intalneste in cele cateva lucrari structurate pe orizontala, una intitulata chiar evadare. Artista simte tentatia esentialului, pastrand insa, conform propriului temperament, de altfel, un modeleu expresiv, cu tenta -romantica-, atenuat uneori, potentat alteori, de rafinamentul polisarii bronzului, ce confera lucrarii o infinitate de nuante cromatice. Dialogul sculpturii cu spatiul si al suprafetei ei cu lumina reprezinta, de fapt, calea de comunicare a pieselor Martinei Chappuis cu privitorul. Volumele nasc unele din altele, uneori abia banuit, ca in Nastere, suprafata unora este fisurata, fragile urme ale dramei sau banuite eruptii viitoare, Agonia este complementara Zborului, tragismul Strigatului este compensat de voiosia jucausa din Pizicato.
Expozitia Martinei Chappuis ne aminteste, dupa o destul de lunga perioada, in care postmodernismul si-a clamat revolta sau cinismul, ca drama si visul sunt componente ale existentei umane, ca asumarea lor forjeaza conditia umana si ca arta, pana la urma, are ca finalitate descoperirea si imbogatirea acestei conditii. Si ne mai aminteste ca arta inseamna si rafinament, si frumos, si senzualitate, si suferinta. -De la imaginea impecabila in corectitudinea ei a nou-nascutului si pana la sugestii care se impun autoritar privitorului, scrie criticul Radu Ionescu, care a vernisat, de altfel, si expozitia, orizontul artistei este larg si excelent sustinut pe toata intinderea sa. De la minutia cu care este imaginata in bronz o franghie – simbol atat al apropierii, cat si al constrangerii – si pana la formele bogate in sugestii, drumul este lung si temeinic parcurs, marcand o temeinica implinire.-
