Convorbire cu prof. dr. Grigore Nicola, Director al Departamentului de Psihologie al Institutului de Filozofie și Psihologie „Constantin Rădulescu Motru“ al Academiei Române
Ați fost distins cu premiul „Vasile Conta“ al Academiei Române pentru lucrarea „Tratat de psihoecologie“, prima de acest fel apărută la noi. Tratatul coordonat de dvs. cuprinde 20 de capitole pe o tematică diversă într-o concepție integratoare, elaborate de cercetătorii Institutului.
Este o monografie care reprezintă rezultatul unui program de cercetare inițiat și derulat în Departamentul de psihologie al Academiei Române. În ultimele decenii, psihologia și-a redefinit obiectul în sensul că nu mai studiază în general conștiința umană, viața sufletească, ci reglajul psihic al activităților.
Ce se înțelege prin reglaj psihic?
Este vorba de trei module aflate într-o fuziune dinamică – cognitiv, dinamic sau afectiv și acțional-volitiv. Noua definiție a făcut ca nomenclatorul mondial de psihologie să cuprindă 56 de domenii.
Între ele și psihoecologia…
Studiile comparative consemnează trei revoluții în conștiința de sine a omului: teoria heliocentrică a lui Copernic, „Originea speciilor“ a lui Darwin și paradigma psihoecologică, denumită astfel din 1987, când a apărut prima lucrare de specialitate. Ar trebui spus că, încă în 1867, Haeckel definea problematica ecologică prin „influența mediului biologic și fizic asupra comportamentului uman“. După 1960, a apărut ideea de „ecologie socială“, cuprinzând factori favorizanți și perturbatori, „poluare psihică și morală“, frumusețe existențială, învățarea și comunicarea în „medii virtuale“ ș.a. O altă mutație vizează trecerea de la înțelegerea mediului ca „cluster“ (grupare de elemente care au caracteristici apropiate) de variabile independente, la mediu ca „operă creată“ și „câmp de autorealizare“.
Despre sensul vieții într-un alt fel
De ce e o revoluție?
Pentru că ea uzurpă acel entuziasm al dezvoltării economice, când omul se considera un stăpân absolut al naturii. Progresul socio-tehnic a sfidat generozitatea naturii și s-a instituit o nouă relație: natura oferă, omul consumă și deteriorează. Această relație este astăzi atât de acută, încât determină strategia de pace a lumii politice și proiectarea activităților industriale după criterii ecologice complementare celor de profit. Problema care se pune este a unei colaborări cu natura, în așa fel încât activitatea productivă să fie concepută și realizată în vederea asigurării reproducerii biosferei și economisirii resurselor naturale. În ceea ce privește condiția umană, psihoecologia vine cu noi conotații de natură etică, estetică, psihologică, economică, ergonomică, psihopatologică ș.a. Am cunoscut mai multe medii sociale și culturale și am observat că o bună parte din starea de satisfacție și potențialul de afirmare a omului depinde de relațiile interpersonale și de fuziunea lor cu mediul. Se vorbește de trei stadii – satisfacția, starea de bine și fericirea.
Ce anume din mediul înconjurător poate genera starea de bine?
Conceptul care definește cel mai bine această relație deosebit de complexă este unul simplu – permisivitatea. De pildă, când admiri un peisaj, o faci pentru frumusețea lui, pentru varietatea florei sau a faunei, îți place să rămâi mai mult timp, să-l admiri, într-un fel să comunici. În psiholingvistică se vorbește de efectul frenator al lipsei de permisivitate, apărut când simți că persoana cu care vorbești are tendința de a evalua permanent tot ceea ce spui, ceea ce duce la blocarea comunicării.
E o disciplină fascinantă prin diversitatea aspectelor care au ca numitor comun relația om-natură.
E fascinantă și pentru că demonstrează că omul este înzestrat cu o rezistență mai mare decât cere o situație dată și asta datorită relației cu mediul, chiar dacă nu conștientizează întotdeauna acest lucru. Trecând dincolo de toate aspectele cotidiene, omul este preocupat de problematica sensului vieții. Se vorbește de existența unei inteligențe existențiale, implicată în rezolvarea problemelor ce vizează sensul vieții. Să mai dau un exemplu. Acolo unde muncește, omul are o stare de satisfacție când vede că viața lui contează pentru ceilalți, că munca lui este valorizată. Așa e: te bucuri mai mult că ai făcut ceva atunci când bucuria îți este împărtășită de cei din jur și asta nu în mod explicit, fără elogii la scenă deschisă, ci ca dialog animat de o anume cordialitate. Sub acest aspect este deosebit de nocivă mentalitatea des întâlnită că oricine poate fi înlocuit de oricine. Cum vedeți, conceptul de permisivitate acoperă aproape toate relațiile omului cu mediul în care trăiește, cu natura, cele interpersonale și, mai larg, sociale.
Inevitabil ajungem la educație…
În primul rând educația respectului față de natură, unde noi suntem încă destul de deficitari. Oare permisivitate se poate chema atunci când, crezând că ești singur într-o pădure și nu te vede nimeni, tai un copac sau mai mulți?!
Am citit că odinioară în Maramureș când țăranul tăia un copac spunea: Pădure; pădure, iartă-mă de secure. Să revenim la educație din perspectiva psihoecologiei.
În Anglia există cursuri de educare a personalității numite „pastoral care“, se editează și o revistă intitulată astfel. Este o formă de educație contemporană care urmărește diferite probleme ce țin de modelarea personalității în curriculum (cetățenie, sănătate, educație morală și socială), de gestionarea comportamentului, de structuri școlare sau probleme ca excluderea școlară, hărțuirea și dezvoltarea emoțională. Nu lipsesc nici abordările personale cum sunt educația socială, consilierea și îngrijirea elevilor și studenților.
Mentoratul sau despre cultivarea excelenței
Ați publicat în SUA lucrarea „Un ambient pentru excelență – mentoratul“, apărută și în limba română și sunteți membru al rețelei internaționale de mentori. La noi, deși avem o frumoasă tradiție, nu se prea mai discută despre această adevărată instituție.
Este, într-adevăr, o instituție în care societatea nu investește nimic și în care se cultivă cele mai frumoase relații. Studiile internaționale arată că 83% din carierele de excelență au în spate un mentor. La noi, după 1944, tradiția de care vorbeați și care a făcut posibilă apariția unor școli științifice în matematică, fizică, chimie, medicină ș.a., s-a dispersat din motivele cunoscute. Între formele de învățare, mentoratul apare ca o replică și ca un ideal, ca o sfidare și o promisiune, urmărind identificarea și cultivarea mecanismelor intelectuale care conduc la excelență. Din cercetările întreprinse a reieșit că, dincolo de aspectele specifice fiecărui domeniu, sunt două constante: raportul dintre teorie și practică și cel dintre inovare și conservatorism. Datele arată că nevoia de mentor derivă din rolul precumpănitor al practicii îndelungate în formarea profesională, intoleranța față de mediocritate și cultul pentru performanță. Mentorul își alege discipolii în funcție de o afinitate specială, o anume intimitate spirituală și, cum unii dintre ei mărturisesc, vede în discipol ceea ce el încă nu poate să vadă. De aceea, în unele țări funcția de mentor este asociată celei de cadru didactic.
Revenind la psihoecologie, care este rolul propriu-zis al psihologiei?
Psihologia are rolul unei „lentile“ care mijlocește înțelegerea și rezolvarea problemelor ecologice, câtă vreme multe dintre ele sunt generate de comportamentul omului și soluționarea lor necesită schimbări comportamentale.
