Convorbire cu acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române
– La început de an, vă propun să trecem în revistă câteva dintre aniversările unor evenimente istorice care au marcat destinul României. Aș începe cu revoluția din 1848, căreia i-ați dedicat o bună parte din activitatea Dumneavoastră de istoric.
– Trebuie să mărturisesc că, în principiu, sunt împotriva acestor comemorări impuse de calendar. Recunosc însă că este un prilej de a reaminti unui public mai larg evenimente cruciale din existența noastră ca popor și acest an este plin de asemenea evenimente. Dacă mi-ați amintit de revoluția din 1848, ea trebuie menționată și pentru că românii au avut o contribuție importantă la acest fenomen european, țara noastră fiind frontiera revoluției europene.
– S-a vorbit despre rolul francmasoneriei. Cât de real a fost?
– Parțial.
– Știu că ați fost preocupat de aducerea rămășițelor pământești ale lui Nicolae Bălcescu în țară. E adevărat că a fost francmason?
– După toate probabilitățile a fost, însă nu am găsit nici o dovada concretă, cum am găsit pentru C.A. Rosseti sau pentru frații Brătianu. Dar contextul problematic al vremii indică faptul că, foarte probabil, Nicolae Bălcescu a fost francmason.
– Să mergem mai departe, în 1858.
– În vara anului 1858 a avut loc Conferința de la Paris, un moment decisiv pentru destinul modern al românilor. Atunci reprezentanții puterilor garante instituite prin Tratatul de la Paris cu doi ani în urmă s-au întrunit pentru a decide "reorganizarea definitivă" a Principatelor. A fost elaborată Convenția de la Paris, care era o înțelegere între cele șapte puteri, dar care a funcționat și ca un statut fundamental, ca o "Constituție" a Principatelor.
– Un preludiu al Unirii din 1859. Cu ce consecințe?
– În primul rând, s-a schimbat statutul internațional al României și s-au creat condițiile favorabile procesului de unificare, de modernizare și de obținere a independenței. A urmat un alt moment important, Congresul de la Berlin din 1878, când cele șapte puteri au ratificat noul statut de neatârnare al României. A fost și un efect al participării României la războiul ruso-turc.
– Ajungem la 1 decembrie 1918.
– Comemorările acestui an vor culmina cu 1 decembrie, când se împlinesc 90 de ani de la realizarea Marii Uniri.
– Cu certitudine, aceste evenimente vor fi reflectate și în activitatea academică. Mai sunt și evenimente culturale.
– Merită să evidențiem împlinirea a cinci sute de ani de la apariția primei cărți tipărite în spațiul românesc. E vorba de cartea lui Neagoe Basarab. În seria aniversărilor, mai amintim 200 de ani de la nașterea lui Costache Negruzzi și a lui Andrei Șaguna, 175 de ani de la nașterea lui P.S. Aurelian și Dimitrie Sturdza, 150 de ani de la nașterea lui Barbu Ștefănescu Delavrancea și Duiliu Zamfirescu și încă altele.
– Cum apreciază un istoric lumea contemporană?
– Eu cred că omenirea traversează o fază foarte gravă. Pe de o parte, se desfășoară un progres tehnologic deosebit de intens, dar pe de altă parte, există și un risc al dezumanizării. Cultura are un rol din ce în ce mai mic în era computerelor și a Internetului. Câți oameni mai citesc cărți? Câți oameni mai corespondează în afară de e-mailuri?
– Cum se manifestă acest risc? Un fel de ștergere treptată a memoriei?
– În bună măsură este o ștergere a memoriei și nu numai a memoriei, ci și a capacității de gândire. Am urmărit acest fenomen la studenți și elevi. Pe vremea tinereții mele, meditațiile erau excepții. Acum, au devenit o industrie; elevii apar uneori ca niște mici gâște îndopate și nu sunt lăsați să lucreze cu propria lor minte.
– Ziarul "Curentul" a lansat o acțiune pentru reașezarea învățământului românesc pe valorile perene ale culturii și științei. Cu ce ar trebui început?
– Învățământul trebuie să fie unul de calitate, de asemenea oamenii să rămână oameni. Ființei umane trebuie să i se dea atenție prioritară. Cunoștințele umaniste își au și ele rostul lor în formarea omului.
– Ce să mai spunem de istorie…
– S-a ajuns ca, în unele școli, istoria să fie predată doar o oră pe săptămână. Ce se poate preda într-o oră pe săptămână? La asta se adaugă manipularea istoriei, implicația politicului, presiunile care se fac dintr-o parte sau alta, conflictele legate de predarea istoriei.
– Câte ore ar trebui să fie?
– Cel puțin două ore pe săptămână.
– O altă problemă, aceea a manualelor.
– Ideea manualelor "alternative" este, în sine, o idee bună. Și pe vremea mea erau asemenea manuale. Ele se deosebeau prin forma în care erau scrise, fondul era însă același. În nici unul nu se găsea enumerarea iubitelor lui Ștefan cel Mare sau ale lui A. I. Cuza.
– Cred că nici nu se punea problema.
– Au fost astfel de fenomene colaterale, dar nu asta era esențial, nu asta au lăsat ei pentru istorie. Astăzi s-a ajuns la o mediatizare ridicolă a unor asemenea lucruri și la ignorarea faptelor care ar trebui reținute ca modele de comportament și ca model de reușită istorică. Așa ceva nu s-a întâmplat nicăieri în lume, numai la noi.
– Sunteți sceptic?
– Nu, sunt din fire un optimist, până la urmă lucrurile se vor așeza, dar trebuie să constat criza. Nu se recunoaște încă locul pe care educația umanistă ar trebui s-o aibă pentru fiecare om. Aceasta este, după părerea mea, marea racilă a învățământului nostru. Nu contest importanța realizărilor din domeniul științelor exacte care merită toată admirația. Dar nu ne putem rezuma doar la aceste domenii. V-aș da un exemplu concludent. Mă gândesc la membrii Academiei Române. Cei care au un ecou mai puternic în opinia publică sunt cei din științele umane. Și în domeniul științelor exacte sunt savanți de o importanță mondială, dar pentru omul mediu tot ceilalți sunt mai apropiați, fiindcă folosesc un limbaj mai apropiat lui. Nu pot spune că sunt sceptic, sunt doar îngrijorat pentru că ne aflăm la un moment de cotitură. După 1989 am pornit pe un alt drum, un fel de revenire în care se îmbină un mers înainte cu unul înapoi! Și asta într-un moment în care în omenire au loc niște mutații extraordinare.
– În acest cadru, rememorarea unor asemenea evenimente, cum sunt cele amintire la începutul convorbirii, este foarte necesară, deși v-ați exprimat anume rezerve…
– Nu-mi place formalismul unor asemenea manifestări. Aș vrea ca asemenea momente să fie sărbătorite așa cum francezii sărbătoresc 14 iulie sau americanii 4 iulie, cu o bucurie populară reală; evenimentul să nu fie perceput formal, așa doar pentru că există o dată trecută în calendar și trebuie bifată.
– Și iar ajungem la educație.
– Desigur, la educație, dar nu cum s-a făcut în urmă cu câțiva ani, când la comemorarea lui Ștefan cel Mare a apărut o poezie denigratoare într-o revistă umoristică, doar ca să dau un singur exemplu. Este nevoie de puțin respect pentru trecut.
