Convorbire cu prof. univ. Gheorghe Bunescu
– Ați primit premiul „Constantin Rădulescu Motru“ al Academiei Române pentru lucrarea „Dezvoltare și educație. Dimensiuni și finalități socio-umane“. Problema educației este de o perpetuă actualitate și, din prima pagină, îl citați pe Im. Kant după care educația trebuie să se facă „după o stare mai bună, posibilă în viitor, adică după idealul omenirii și al întregii sale meniri… căci în problema educației constă marele secret al perfecționării naturii umane“. Actualizând, lucrarea dvs. conturează finalitatea socio-umană a educației în contextul dezvoltării durabile, temă dezvoltată și în cartea „Politici și reforme socio-educaționale. Actori și acțiuni“. Să începem cu explicarea relației dintre modernizare și dezvoltare.
– Modernizarea este o evoluție de la o societate tradițională la una modernă, caracterizată prin instituirea unor norme și valori privind raționalitatea socială, industrializarea și eficiența economică, birocratizarea organizării, egalitatea socială, libertatea individuală. Se presupune că se pot imita instituții din alte țări moderne, că trebuie să se renunțe la tradițiile care ar împiedica saltul spre modernizare. Dar tradițiile culturale sunt solul în care cresc rădăcinile creativității, iar problema este tocmai aceea de a stimula potențialul uman de inovare. Teoriile modernizării sunt depășite deoarece conțin o contradicție: consideră că subdezvoltarea are cauze în interiorul societății, iar pentru modernizare ar fi decisivi factorii externi, importul de instituții, împrumutul de bani.
– Și atunci cum înțelegeți dezvoltarea?
– Dezvoltarea socio-umană înseamnă, în primul rând, dezvoltarea potențialului uman care este atât factorul ce declanșează procesul dezvoltării sociale, cât și finalitatea lui. O asemenea dezvoltare se concentrează pe lărgirea posibilităților de opțiune ale persoanei umane, iar educația ar trebui să fie diferențiată, pentru a stimula potențialul creativ. Deoarece resursele sunt limitate, contează mult cum anume le alocăm în educație. Dacă alocăm resurse doar pentru formarea de competențe, greșim.
– În ce sens?
– Ideea de competență vine din economie și vizează aplicarea eficientă a unor cunoștințe. Cineva poate avea însă competențe și să le folosească în scopuri antisociale. E știut că lumea nu duce lipsă atât de competențe, cât de caractere. Accentul pe competențe desconsideră potențialul uman, talentele și aspirațiile. Educația are două dimensiuni esențiale: formarea, inclusiv profesională, prin însușirea normelor și tehnicilor existente, care servește integrării sociale; dezvoltarea persoanei, inclusiv cultivarea valorilor morale, care stimulează creativitatea culturală și generează dezvoltarea socială. Educația nu poate fi redusă la formarea profesională și civică.
– Aceasta presupune o reconsiderare a educației din perspectiva unor tradiții statornice ale gândirii filosofice și pedagogice.
– Toți marii gânditori, de la Platon până în zilele noastre, sunt de acord că nucleul personalității este unul moral și că finalitățile educației trebuie să fie centrate pe valorile morale și spirituale. În lipsa lor, oricâte competențe am forma, o să avem absolvenți capabili să facă inginerii financiare, clonări, arme neconvenționale și asta nu servește cu nimic sau prea puțin umanității. Or, în prezent, se constată o inversare a scării valorilor, educația este subordonată valorilor economice și politice.
– Acad. Mircea Malița consideră între miturile contemporane și succesul care a înlocuit valoarea. Cu experiența pe care o aveți, cum credeți că trebuie să fie înțeles procesul educațional la noi?
– Educația trebuie să vizeze atât formarea competențelor profesionale și civice, cât și, mai ales, dezvoltarea creativității și a atitudinilor valorice, morale. Din perspectiva educației permanente trebuie realizate punți mai flexibile între nivelurile și rutele educației școlare, între educația formală, nonformală și informală, prin parteneriatul între școală, familie, întreprindere, Biserică, mass-media, cu accent pe etica ecologică, etica profesională, desăvârșirea morală a persoanei umane.
– Statutul de țară membră a Uniunii Europene impune anumite determinări.
– Uniunea Europeană a avut o strategie pe anii 2000-2010, ce viza realizarea celei mai dezvoltate, eficiente economii și crearea unui model de coeziune socială, ceea ce nu s-a întâmplat. Acest eșec poate fi pus pe seama lipsei de imaginație a celor care au luat decizii fără să cunoască realitățile sociale și aspirațiile umane. Determinările se vor impune în sensul generat de noile realități și aspirații, prin participarea europenilor, inclusiv a românilor, la elaborarea noilor strategii vizând valorile general-umane sub deviza „unitate în diversitate“.
– Concret, ce propuneți?
– O dezbatere democratică privind societatea și educația, în care să se audă și vocea beneficiarilor – profesori, părinți, elevi, studenți. Mai cred că e nevoie ca aceia care iau decizii să aibă mai multă încredere în ceea ce se numește geniul național și să fie mai exigenți când e vorba de „evaluările internaționale“, care vizează, în principal, înlocuirea activităților considerate ineficiente cu importuri.
– Se vorbește despre necesitatea descongestionării programelor școlare.
– Ideea este bună; se poate reduce din cantitatea de materie, dar este necesar să se lase un timp de învățare suficient ca elevii să aibă răgaz pentru înțelegere, încercare și eroare, reflecție. De la Piaget se știe că nu se pot sări stadii de dezvoltare psihologică pentru a ajunge la formarea de competențe transversale, ca „rezolvarea de probleme“. Având în vedere unitatea de gândire, simțire și voire a persoanei umane, nu se pot forma competențe fără cunoștințe și atitudini. Oamenii nu pot fi transformați în „roboți joviali“…
– Care ar fi idealul educației?
– Singurul ideal de care putem vorbi este cel general-uman, relevat de marii filosofi și pedagogi, vizând dezvoltarea potențialului natural și spiritual al omului. Pentru asta nu trebuie să importăm modele socio-culturale. Dacă imităm „forme fără fond“, cheltuim resurse degeaba, riscăm să strivim creativitatea individuală și a națiunii. Actuala reformă pare că a uitat de dezvoltarea creativității și de cultivarea valorilor morale, spirituale. Jonathan Shelley, reprezentant al Uniunii Europene în România, spunea că este necesar un proiect politic românesc, care să proclame idealurile națiunii, neimportate, în care românii să creadă, pentru a-și învinge cel mai împovărător complex, al neîncrederii în sine. Cred că cheia problemei este ca educația să cultive această încredere în noi înșine.
– În ce fel?
– Se impune dezvoltarea unui sentiment al identității personale și naționale, în contextul în care globalizarea impune „unitatea în diversitate“ a Uniunii Europene. Un rol important, pe lângă curriculumul oficial, are „curriculumul ascuns“, climatul educațional care trebuie să păstreze continuitatea timpului și spațiului socio-cultural, inclusiv a tradițiilor, fără ca schimbările să fie bulversante, ci bine pregătite, oferind astfel securitatea afectivă necesară dezvoltării atitudinilor creatoare spiritual.
