S-a deschis, de cateva zile, Salonul de Arta – Bucuresti 2002, avand ca reper tematic Alternative, concretizate in trei sectiuni: Conexiuni concrete (Sala Dalles), Firescul fictiunii (galeriile Apollo si Orizont), Ideal – Informal (galeriile Simeza si Orizont).
Sala Dalles gazduieste sectiunea Conexiuni concrete, tema generoasa permitand limbaje plastice diverse, de la acelea -clasice-, care vin in mintea oricui la pronuntarea cuvantului -concret- pana la modalitatile abstracte de figurare. Ca intotdeauna la acest eveniment, numarul participantilor este remarcabil, ceea ce prilejuieste o imagine de ansamblu, facand insa mai dificila sarcina comentatorului. Obligatia de expune o singura lucrare, determinata inevitabil de spatiul disponibil si de numarul mare de artisti, nu permite surprinderea la un salon anual a datelor de creatie ale unui artist, lucrarea putand doar sa confirme continuitatea de formula si calitate estetica a creatiei respective. Este cazul numelor consacrate ale plasticii romanesti, ca Spiru Vergulescu, Angela Tomaselli, Letitia Oprisan (citarile sunt aleatorii) pentru pictura, Cela Neamtu pentru tapiserie, Georgeta Caragiu, Corneliu Vasilescu pentru sculptura, Balogh Ludovic pentru grafica… Mai interesanta este participarea generatiei de mijloc si a tinerilor, care surprinde uneori prin ineditul viziunii, prin umorul sau sarcasmul comentariului plastic, sau chiar printr-o esentializare a formei vizand apropierea de -clasic- a unor artisti care nu ne obisnuisera pana acum cu acest mod de tratare, ca in cazul sculptoritei Zoe Pop. Stiinta organizatorilor a stat in gruparea artistilor astfel incat lucrarile sa poata comunica intre ele si sa construiasca pentru privitor o secventa plastica coerenta intr-o anumita zona a salilor. Prima sala, de exemplu, contine opere in care discursul plasic, la limita figurativului cu abstractul, este dominat fie de accente expresioniste, ca in lucrarea lui Robert Vraciu, fie de note de umor rafinat, ca la Mladin, fie de lirism, ca la Angela Tomaselli, prezenta cu o lucrare a carei gama cromatica nu este chiar aceea cu care ne-a obisnuit. Trecand in sala urmatoare, intalnim o mai accentuata diversitate de stiluri, de la Interiorul Simonei Runcan, cu rafinata sa cromatica si nelinistitoarea solitudine, la monumentalitatea tapiseriilor de hieratica ordonare ale celei Neamtu, si la tragica instalatie a lui Corneliu Vasilescu, Uniforme de vara, uniforme de iarna, teroristi, declarativa pozitionare a artistului fata de crizele epocii contemporane.
Cele cateva nume pe care le-am amintit nu reflecta neaparat o judecata apreciativa, ci o punctare a directiilor pe care le-am decelat in expozitie. Saloanele oficiale provoaca, de obicei, un sentiment de frustrare din cauza imposibilitatii unei analize a tuturor lucrarilor. Este si cazul expozitiei la care ne referim. In plus, cateva -amanunte- amplifica acest sentiment, incepand cu frigul din sala, care trezeste amintiri nu tocmai placute, cu aspectul insusi al acesteia, apreciabil pentru un spatiu alternativ, rimand insa mai curand cu tenditele minimaliste oarecum depasite si culminand cu absenta catalogului, ce va aparea probabil dupa inchiderea expozitiei, lipsind publicul de o sursa de informatie importanta. Desigur, exista o explicatie. Catalogul trebuie sa cuprinda si premiile pe care Uniunea Artistilor Plastici le acorda anual la Salon. Ceea ce nu schimba insa datele problemei.
Indiferent de aspectele mai neplacute ale organizarii, Salonul ramane un excelent prilej de bilant anual al creatiei plastice romanesti, iar caracterul competitiv pe care i-l confera premiile reprezinta o modalitate, chiar daca insuficienta pe plan general, de apreciere critica si implicit valorica a realizarilor momentului. Sala Dalles va gazdui vineri momentul acordarii premiilor, ce va marca si punctul final al acestei ample treceri in revista a artei contemporane.
