Școala – principalul laborator de reconstrucție a umanității

Convorbire cu prof. univ. Nicolae Sacaliș – Calata

Pentru lucrarea „Pedagogia culturii – de la Homer la Platon“ ați fost distins cu premiul „Constantin Rădulescu – Motru“ al Academiei Române. Acum la Editura Institutul European ați publicat o nouă carte: „Întoarcerea zeilor: putere, demo­crație și educație“. Este necesară o asemenea întoarcere și de ce?
Aș zice că întoarcerea zeilor este în curs; și nu numai zeii „Putere“, „Demo­crație“ și „Educație“ se întorc; se întorc, de asemenea, și zeii: Apollo, Atena, Artemis, Pan, Dionysos și alți zei, de fapt, ei nu au dispărut niciodată, doar erau nemuritori; au fost numai adormiți, sau poate ascunși vederii noastre, cum ar spune Eminescu. Pentru că, de fapt, ce este toată această cultură care își face tot mai mult simțită prezența și care ne vorbește de ecologie, de dezvoltare durabilă, de reciclare, de „orașe și case verzi“. Oricât ne fascinează astăzi un calculator, sau altă mașină, începem să înțelegem că, totuși, ele sunt simple obiecte moarte, pe lângă o frunză, de exemplu, care înfăptuiește miracolul vieții, care transformă lumina și apa în clorofilă – materia moartă în substanță vie.

Viața ca o experiență de învățare

Atunci unde și-ar putea găsi loc pragmatismul ca teorie filosofică?

Paradoxal, dar noi europenii, deși am devenit pragmatici prin contagiune nu prea avem cunoștință ce este prag­matismul și,vorba unui personaj a lui Moliere: „facem proză fără să știm“. Vorbim și chiar acționăm în spiritul expresiei „să rezolvăm problema“, fără să știm că avem de a face cu o sintagmă importantă din logica pragmatică, din celebra lucrare „Logica cercetării“ (1938) scrisă J. Dewey și care spune un lucru de bun simț: că în experiența noastră de viață, care este „o experiență de învă­țare“, trăim cu adevărat atâta timp cât învățăm. ?ê?£i învățarea superioară și inteligența ne este dată tocmai pentru „a rezolva problemele“; tocmai pentru a scăpa de necazuri, riscuri și nenorociri care ne-au însoțit încă de la ieșirea noastră din paradis.

Adică, e nevoie să „ne cunoaștem dușmanii“?

Da. El folosește un termen tehnic și vorbește de definirea „situațiile indeter­minate“ în care poți să te afli ca individ, grup social, cetate și umanitate. Pentru că, spun pragmatiștii, un act de gândire și reflexie genuină are loc numai când ființa umană se află într-o „situație indeter­minată“ din care încearcă să iasă; fie ea o simplă gripă, o criză economică, o secetă sau o glaciațiune. ?ê?£i cum umanitatea s-a văzut în permanență confruntată cu probleme, în permanență a căutat soluții. Ca Ulise încercăm să ieșim din peștera unde suntem închiși de Polifem.

Într-adevăr, mereu avem… pro­bleme. Pare atât de simplu încât mai că te întrebi de ce sunt problemele nerezolvate și numărul lor crește exponențial.

Este simplă și nu prea, fiindcă de regulă, până la J. Dewey, omul nu și-a definit cu obiectivitate „dușmanii“. Preferințele lui subiective, interesele lui geo-politice, cum se cheamă astăzi, care s-au tradus și se traduc în doctrine și ideologii de tot felul, l-au împiedecat și îl împiedică să o facă. De aceea Dewey și, la început, Peirce cu al său eseu „Cum să facem ideile noastre clare“, a arătat cum mintea noastră încă operează potrivit unor deprinderi tribale.

?ê?£i iar cuvântul magic: soluția?

Adoptarea metodei pragmatice și în „științele sociale“, așa cum a fost adoptată în științele tehnice și științele naturii. Adică, a venit timpul ca omul să procedeze științific, atât în definirea problemelor, cât și în elaborarea ipotezelor, testarea și verificarea lor și în rezolvarea problemelor sociale. De aici teza lui Dewey că „omul nu a ieșit încă din păduri“ în ceea ce privește comportamentul și activitatea lui socială. Se poate ușor vedea cât de departe de adevăr sunt aceia care au văzut și văd în pragmatism o filosofie a banului și a imperialismului american.

?ê?£i totuși, cum se explică?

La mijloc este o mică neînțelegere datorată traducerii franceze a cărții lui W. James, „Pragmatismul“, în 1925, prefa­țată de H. Bergson. E drept, că, într-unul din eseuri, W. James afirmă că activitatea omului ar trebui să se măsoare și în bani. Afirmația era însă mai mult o replică la filosofia scolastică și sterilă care defi­nește cuvintele prin cuvinte. O respingere a „industriei epistemologice“, cum o va numi Dewey. De aici o anumită rezervă a europenilor față de pragmatism, la care s-au mai adăugat cu timpul și implicații politice de tot felul. Dar asta este o altă poveste…

Guvernarea într-o democrație este educație

Cea mai substanțială parte a cărții este acordată lui J. Dewey. Aveți un motiv special?

Da, el a fost un norocos; a trăit aproape un secol, a scris mult dar simplu și pe înțelesul omului de rând. ?ê?£i-a testat ideile în spirit pragmatic, a creat prima școală experimentală la Chicago și astfel a pornit experimentalismul pedagogic și social.

Considerat un fel de revoluție în educația americană.

Da. Pentru că el a consfințit un mare adevăr că, „?ê?£coala este principalul laborator de reconstrucție a umanității“; că în școală se află „societatea embrionică“ cum o numea el. A fost și un mare lider filosofic, unul din ultimii din stirpea lui Pitagora și Platon. Foarte important, a fost printre puținii care, în 1938, a spus că „regimurile autoritare“, cum numea dictaturile atunci la modă în Europa, nu vor avea sorți de izbândă. Se poate spune că, în mare parte, el a modelat secolul 20 și foarte probabil și secolul 21. El ne „învață“ că destinul ultim al omului depinde de educație și democrație; că puterea fără educație și democrație înseamnă, în fapt, un nou sclavagism și, foarte probabil, unul mult mai nenorocit decât cel din vechime care controla numai corpul dar nu și mintea omului.

Care a fost ecoul pragmatismului în România?

Probabil că ar trebui să ne facem un titlu de glorie că în 1940, când Dewey împlinea 80 ani, la noi N. Crețu îi dedica o monografie. Mai important este faptul că pragmatismul este prezent în însăși mentalitatea populară românească. Ion Creangă, de pildă, este un mare prag­matic când vorbește de „omul chitit la minte“ și descrie prin Dănilă Prepeleac, un individ care nu ține seamă de valoarea reală a lucrurilor, un ne-pragmatic.

Titlul ultimului capitol este provo­cator; „Guvernarea într-o democrație este educație“, din care se deduce, pentru a-l cita pe acad. Al. Surdu,că între atâtea schimbări, a venit timpul să se „încerce și metoda științei și cercetării științifice, sau cum spune pragmatismul, să «socializeze inteligența»“. În carte prezentați o schiță de politică școlară. Cum o vedeți posibilă?

Simplu, prin revenirea la Andrei ?ê?£aguna, Spiru Haret, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti și la ce se face azi în țările civilizate. Adică, prin întoarcerea la școală și educație ca primă „agenție de reconstrucție a organismului social“, cum spune Dewey. Deci școala și educația, ca activitate culturală socială largă și multiplă, se cuvine reașezată în centru societății românești. Poluarea care a avut loc în numele democrației și care a generat corupție și decădere morală se cere eliminată. Am văzut că democrația înseamnă „educație“ și nu „licențio­zitate“, cam are spune Dewey. Apoi profesorul, fie el educator sau profesor universitar, se cuvine reașezat unde îi este locul – în centrul societății românești. Ministerul Educației ar trebui reorganizat ca să devină ceea ce este în țările civilizate: principala agenție care se ocupă de creșterea și formarea tinerelor generații. O „Casă a ?ê?£coalelor“ reînfiin­țată în spirit modern. ?ê?£i, în general, o nouă cultură pedagogică, recreată în universitate, în media, în cărțile de școală, în societatea românească, în creșterea și formarea părinților și profesorilor și cetățeanului de rând.

Elena Solunca Moise