Saptamana aceasta a debutat in planul evenimentelor culturale cu vizita la Bucuresti a ministrului culturii si comnunicarii din Franta, Jean-Jacques Aillagon.
Nascut la 2 octombrie 1946 la Metz, face studii de istorie si geografie, urmate de un masterat in istorie moderna si de o diploma pentru studii aprofundate la Universitatea din Paris X – Nanterre, cu tema Viollet-le-Duc si pedagogia arhitecturii. Intre 1973 si 1976, este profesor de liceu, fiind apoi detasat, pentru un an, la Ministerul Culturii, cu misiunea de a realiza o cercetare la Centrul de Studii Arhitecturale. In 1977, devine seful serviciului de arhive de arhitectura al Scolii Nationale Superioare de Arte Frumoase, apoi seful serviciului de relatii externe si expozitii, pentru ca, in 1981, sa fie numit director adjunct al aceleiasi scoli, insarcinat cu activitatile culturale si stiintifice. Din 1982 lucreaza la Centrul National de Arta si Cultura -Georges Pompidou-, intai ca administrator al Muzeului National de Arta Moderna, iar din 1996, ca presedinte. Intre timp, este, de asemenea, adjunctul directorului cu probleme culturale ale orasului Paris si director al Oficiului de Informare Culturala, director general al Videotecii din Paris, director cu problemele culturale ale Parisului. S-a ocupat de coordonarea celebrarii Centenarului nasterii lui Charles de Gaulle, a fost comisar general al Anului Franta-Egipt (1997 – 1998). In 2 mai 2003, devine ministru al culturii si comunicarii in echipa presedintelui Jacques Chirac, al carui sustinator fervent este.
In acest aproape un an de ministeriat, pe langa o serie de reglementari pe plan national, printre care ar fi de semnalat descentralizarea in domeniul conservarii, restaurarii si valorificarii patrimoniului cultural, legea mecenatului, lupta impotriva pornografiei, Jean-Jacques Aillagon s-a dovedit interesat de realizarea unei Conventii asupra diversitatii culturale, ce ar urma sa fie adoptata de UNESCO in luna octombrie a acestui an, in cursul intalnirii din Croatia. Aceasta conventie -trebuie sa concretizeze drepturile si datoriile Statului in problema diversitatii culturale, afirmand mai ales necesitatea de a respecta pluralismul lingvistic si de a se mobiliza pentru a opri disparitia unor limbi. Ea trebuie sa aminteasca dreptul statelor de a sustine creatia prin actiuni apropriate si rolul lor legitim in pastrarea si promovarea diversitatii culturale, prin dezvoltarea si aplicarea politicilor culturale voluntariste-.
Unul dintre scopurile vizitei la Bucuresti a ministrului francez al culturii a vizat si obtinerea adeziunii Romaniei la aceasta idee, dar si realizarea unor relatii de schimb cultural mai stranse si mai eficiente intre cele doua tari. Nu vom aminti aici programul si intalnirile cu artisti si oameni de cultura, asupra carora, de altfel, ne-am oprit in momentul desfasurarii lor. Vom aminti numai ca una dintre devizele lui Jean-Jacques Aillagon este -inlocuirea dreptului fortei cu forta dreptului-, ca, pe plan national el doreste sa continue linia trasata de Andre Malraux si de Jacques Lang, introducand insa o mai accentuata aplicare a principiului descentralizarii, iar pe plan international urmareste, in interiorul conceptului de diversitate culturala, realizarea unor relatii cat mai stranse si eficiente cu alte culturi si mai ales cu acelea din cercul francofoniei.
Sa regasesti sensul libertatii si al umanitatii
– Politica culturala pe care o preconizati vizeaza asumarea de catre comunitatile locale a unei importante componente a prezervarii monumentelor istorice. Este o modalitate pentru stat de a se deroba, intr-o oarecare masura, de povara financiara pe care o presupune conservarea patrimoniului cultural?
– Deloc. Este numai o noua modalitate de a colabora cu comunitatile locale. Astazi, in domeniul patrimoniului, statul vrea adesea sa faca totul singur, sa nu implice pe nimeni si lucrurile nu sunt intotdeauna de cea mai buna calitate. Dupa parerea mea, statul trebuie sa continue sa defineasca politica nationala in materie de patrimoniu, sa stabileasca prioritatile, sa mobilizeze mijloacele financiare importante, dar sa delege aceste credite comunitatilor locale, care, adaugand propriile fonduri, sa se ocupe de realizarea lucrarilor in timp cat mai scurt, astfel incat politica patrimoniala sa devina eficace. Descentralizarea nu inseamna dorinta statului de a abandona obligatiile sale in teritoriu, ci numai conferirea unui plus de eficienta preocuparilor sale. Si, in Franta, sporirea eficientei inseamna lectia unei mai bune colaborari cu aceste colectivitati.
– Am remarcat astazi interesul dumneavoastra pentru arta contemporana, pentru dans si, cu oarecare surpriza, cunostintele dumneavoastra in domeniul artei romanesti. Sunteti, ca formatie initiala, istoric. In aceste conditii, care este domeniul artistic de care sunteti atras cel mai mult?
– Marea cucerire a timpurilor moderne este oferirea posibilitatii de a iubi tot. Oricine poate, gratie cartilor, discurilor, televiziunii, casetelor, chiar daca locuieste intr-un orasel fara sali de teatru, de concert sau chiar de cinematograf, sa-si constituie o cultura eclectica, in functie de propriul temperament, gust sau personalitate. Omul zilelor noastre este capabil sa iubeasca lucruri foarte diferite. Sa fie pasionat, in acelasi timp, de pictura spaniola a secolului al XVII-lea – ca in cazul meu – si de pictura abstracta a secolului XX. Sa asculte cu aceeasi incantare Johann Sebastian Bach sau Pierre Boulez, sa-l iubeasca pe Moliere, dar si pe Ionesco. Nu exista aici o contradictie. Avem sansa sa fim complet liberi in privinta preferintelor noastre culturale, sa accedem la un mare numar de expresii culturale si sa ne formam apoi propria -paleta-. Singurul lucru pe care nu-l suport este tendinta de a opune patrimoniul creatiei contemporane. Cred ca a iubi numai trecutul inseamna sa detesti prezentul si a iubi numai prezentul inseamna sa detesti trecutul. Iar cultura noastra are nevoie de ambele picioare. Avem un picior care se numeste trecut si patrimoniu si unul care inseamna prezent, viitor si creatie contemporana si trebuie sa stim sa mergem cu amandoua.
– Ati fost, pana anul trecut, presedintele Centrului Pompidou. Are vreo importanta in aparitia interesului dumneavostra pentru cultura romaneasca, faptul ca acolo se afla atelierul lui Constantin Brancusi?
– Sunt foarte fericit ca Centrul Pompidou gazduieste atelierul pe care Brancusi l-a lasat mostenire statului francez. Brancusi este cu adevarat modelul acestei permanente a formelor pe care a inteles-o Malraux, a faptului ca opera unui artist apartine epocii in care a fost creata, dar depaseste, in aceeasi masura, timpul. In opera lui exista, cred, o mostenire milenara, dar exista si acea cautare a esentializarii formei, a abstractizarii, a tratarii realitatii caracteristica marilor artisti care au reusit sa -scape- amprentei timpului. Prezenta unui astfel de artist in Franta reflecta caracterul atemporal al artei, dar, totodata, si caracterul ei temporal. Brancusi, artistul roman care a venit pe jos la Paris, ne atrage atentia ca trebuie sa veghem asupra creatiei artistice romanesti contemporane care este, dupa cate am vazut, de o calitate exceptionala.
– Credeti ca, in epoca globalizarii, avem motive sa ne temem de o victorie a culturii cu -c- mic asupra celei cu majuscula?
– Noi, francezii, tinem foarte mult la principiul diversitatii culturale. Personal, cred ca daca maine lumea ar trai sub semnul acelorasi filme, acelorasi carti, aceleiasi muzici, produse toate de aceeasi parte a Atlanticului, ea ar fi mult mai saraca. Cultura americana este, desigur, o mare cultura, dar, in lumea de astazi si in cea de maine, cultura europeana, cea chineza, indiana sau africana trebuie sa aiba locul si importanta lor. Interesul pentru diversitatea culturala nu contrazice ideea conform careia cultura este un fenomen universal, global, care se exprima insa printr-o multitudine de forme culturale ce constituie, impreuna, fenomenul numit cultura.
– Si acum, o intrebare mai putin protocolara, daca imi permiteti. Ce face domnul Jean-Jacques Aillagon cand nu este ministrul culturii?
– Cand am timp si pentru mine, ador sa ma plimb, sa merg pe jos, sa descopar peisaje, care de altfel, fac si ele parte din cultura, sa vizitez monumente putin cunoscute, sa merg in regiuni putin frecventate, sa descopar mici muzee, sa cunosc artisti. Intr-un cuvant, sa ies din sfera institutiilor. Ministrii sunt prizonierii institutiilor. Este minunat sa poti iesi pentru un timp, sa-ti pui pantofi grosi, sa-ti iei bastonul, sa mergi si sa regasesti sensul libertatii si al umanitatii.
