Convorbire cu acad. Alexandru Zub
Cu ce gânduri întâmpină istoricul Alexandru Zub începutul unui an nou?
Ca mai toată lumea, iluzionat de perspectiva unei evoluții pozitive în societatea românească și în lume. Nu fără noimă evocă urătorii, la trecerea dintre ani, „semnele bune“ ale noului crug. E un sens adânc în urările ce se fac, tradițional, pe seama unei pedagogii colective îndelung verificate. Se intră în noul an, conștient, cu o voință reînnoită de a răzbi prin „iarna grea“ a istoriei. Ca profesionist al domeniului, am un motiv în plus să fiu sensibil la această concluzie tonică.
Despre criza pe care o traversează umanitatea s-a scris și se va mai scrie, dar efectul este se pare paradoxal – criza se adâncește. Poate nu s-a găsit acel punct arhimedic?
Am scris, cu ani în urmă, un eseu pe tema „crizismului“, ca atitudine mentală, dar și ca temă cu multe conotații în cultura română, mai ales după ultimul mare război. Schimbările de regim, tranzițiile, etapele reconstructive, derulate sub presiunea timpului, alimentează îndeobște o retorică a crizei fără capăt și fără leac. Puțini se pot sustrage ispitei de a se lamenta pe tema crizei, care devine adesea un alibi, un refugiu, un pretext care să justifice neimplicarea pozitivă. Răul e mai ales de natură moral-filozofică, după cum s-a remarcat deja la răstimpuri: J. Burckhardt, Ernst Cassirer, Paul Hazard ș.a. au vorbit de o „criză a conștiinței europene“ la finele secolului XVII, iar de atunci puseele de criză s-au ținut lanț, cu sau fără temei, lucru sesizat și la bicentenarul revoluției franceze, aniversat tocmai în anul când Europa Est-Centrală, dominată anterior de Uniunea Sovietică, cunoștea convulsii și restructurări esențiale. Când un analist competent prevedea două decenii de tranziție pe linie capitalistă, știa ce spune.
Din ce în ce mai mulți gânditori sunt de acord că adevărata cauză a crizei pe care o traversează umanitatea este mai întâi spirituală și abia apoi morală, economică, socială. Ca istoric, cu deosebire a mentalităților, de unde ar trebui să pornim în analiza acestei crize spre a-i găsi adevăratele cauze și posibilele soluții?
Asemenea chestiuni se discută azi în termeni de durată medie și chiar de lungă durată, ca să folosim un concept braudelian, utilizat magistral și de Pierre Chaunu în studiul asupra tranziției. Se pot identifica, desigur, multe repere semnificative. Într-o discuție cu François Furet, marele expert al fenomenului revoluționar, l-am întrebat care socoate că ar fi dominanta secolului XX. „Criza liberalismului“, mi-a răspuns cel care avea să publice peste câțiva ani Le passé d’une illusion, sugerând astfel o explicație capabilă să includă marile „extreme“ (concept folosit și de E. Hobsbawm) într-o sinteză explicativă a secolului XX. Noul secol, la debutul căruia ne-a fost dat să asistăm, se situează astfel în bună logică crizistă, complicată imens în ultimii ani. Analiști de formații diverse nu mai prididesc să caute explicații și eventual remedii. Lista lor e prea lungă pentru a fi evocată aici. Răspunsuri simple, schematizante, nu sunt de dorit în definirea fenomenului sau în soluții. În plin proces de globalizare, nici n-ar fi de închipuit soluții de ordin general, valabile peste tot. Ideal ar fi ca orice individ, orice persoană să-și activeze resursele ameliorative de care dispune. Așa îi sfătuia tânărul istoric A. D. Xenopol pe contemporanii săi, la 1871, îndemnându-i să amplifice zona binelui din jurul lor. Soluție mai realistă și mai benefică nu se poate închipui.
Credeți că această criză este accentuată și de trecerea, volens, nolens, de la o mentalitate consumatoristă la una de austeritate? Oare chiar omului contemporan nu-i rămâne decât să adopte principiul „trăiește clipa“, carpe diem?
Nu știu dacă îndemnul la austeritate, fie și legiferat pe alocuri, constituie o veritabilă schimbare de paradigmă. Carpe diem vine din lumea veche și însoțește istoria omenirii pas cu pas, desemnând un factor tot mai alienant. Nu prin decizii administrative poate fi el combătut, ci printr-o schimbare de mentalitate, în sens creștin, cum s-a propus deja în Parlamentul European, fără a se ajunge însă la o concluzie fermă. Sentința lui Malraux privitoare la secolul XXI e deplin actuală.
Care ar fi alternativa, dacă este?
Nu se poate răspunde în câteva cuvinte. Soluții alternative există mai totdeauna, însă eficiența lor nu se poate judeca decât pe seama unor experiențe cunoscute, a unor modele funcționale, a unor paradigme generatoare de atitudini pozitive. Trebuie să pornim întotdeauna de la noi înșine, de la datoria fiecăruia de a contribui la binele public, nu de la drepturi exagerat de mari și finalmente irealizabile. Familia, biserica, școala, mediile de informare, clasa politică ar trebui să se pună de acord, sub acest unghi, pentru a determina o reală schimbare de atitudine, astfel ca Domnul Trandafir și Popa Tanda să devină modele vii în orice comunitate.
Ce pregătește și ce își dorește istoricul Alexandru Zub pentru acest an?
Nu-mi place să evoc proiectele mele, deși ele se pot configura în parte din palmaresul disponibil. Orice profesie se consumă într-o logică și presupune cumva un sistem, dacă e bine condusă și rezonabil servită de împrejurări. Ca specialist în istoriografie, am semnalat o anume coerență programatică, studiind curente, școli, direcții, etape, figuri reprezentative, însă am rămas dator cu destule teme, etape și contexte care necesită noi străduințe. Mi-ar conveni să le pot da curs în timpul de care mai dispun. La vârsta mea nu e prudent să emit însă noi proiecte, mai ales că lucrez singur, fără a dispune de un „aparat“ auxiliar, așa cum se întâmplă în lumea academică mai bine articulată. Ați aflat poate că Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“, unde încă lucrez, a fost dislocat toamna trecută și risipit în vreo șapte locații, fără șansa de a-și articula convenabil rosturile în anii care vin. Situația mea e și mai dramatică, fiindcă imensul material strâns într-o viață de om a fost condamnat astfel la o totală inerție. Va fi nevoie de un lung timp recuperator, timp de care eu nu mai dispun, ca să fiu îndrituit a schița, eventual, planuri de durată. Chiar și cele imediate stau în mâna Domnului, Cel care stăpânește Timpul și destinele umane.
Apariții editoriale: Agricultura României – prezent și viitor
Apărută la Editura Academiei Române, lucrarea „Agricultura României – prezent și viitor“ coordonată de acad. Cristian Hera, vicepreședinte al Academiei Române și președinte de onoare al Academiei de Științe Agricole și Silvice (ASAS)„Gheorghe Ionescu-Șișești“ cuprinde comunicările prezentate la dezbaterea națională cu aceiași temă, organizată de Secția de Științe Agricole și Silvice a Academiei Române și ASAS. În al său „cuvânt înainte“, acad. Cristian Hera subliniază că manifestare „dezvoltă tradiția organizării unor dezbateri de mare amploare privind potențialul agricol și silvic al țării, capacitatea de punere în valoare și elabora soluții pentru contracararea marilor provocări ale mileniului trei, relațiile dintre agricultură și mediul economic și social“. Cu o structură unitară, volumul se deschide cu studiul „Starea agriculturii României“ de Valeriu Tabără, urmat de „Cercetarea științifică – suport pentru valorificarea durabilă și performantă a potențialului agriculturii românești“ de Cristian Hera și Gheorghe Sin; „Posibile contribuții ale agriculturii și dezvoltării rurale la atenuarea efectelor crizei și reluarea creșterii economice în România“ de Ion Păun Otiman; „Agricultura României – viziune strategică. Liga Asociațiilor Producătorilor Agricoli – LAPAR“ de Nicolae Sitaru și Marcel Cucu și studiul de caz privind Combinatul Agroindustrial Curtici – prezent și viitor prezentat de Dimitrie Muscă.
ANUNȚ
Secția de Științe Tehnice a Academiei Române organizează concurs de ocupare a postului de director – adjunct al Institutului de Mecanica Solidelor București. Informații se găsesc pe site-ul Academiei Române: www.academiaromana.ro și la telefonul 0212128660 (între orele 8.00 – 12.00).
Elena Solunca Moise
