Acad. Solomon Marcus
(fragment)
A fi matematician
A te pretinde matematician este o cutezanță pe care puține persoane în cunoștință de cauză și-o pot permite. Și-a permis-o Norbert Wiener, în titlul autobiografiei sale, după ce comunitatea matematică internațională l-a recunoscut ca autor al unor importante noțiuni și rezultate matematice și ca un deschizător de drumuri. Dar un alt autor, Paul R. Halmos, cu o foarte bună reputație în matematică, însă cu o clasă sub aceea a lui Wiener, a fost mai prudent și și-a intitulat volumul său de memorii "I want to be a mathematician"(Doresc să fiu matematician). Avem deci în vedere pe matematician în ipostaza sa majoră. Drumul către această țintă poate fi o aventură care merită a fi relatată, chiar dacă ținta nu este efectiv atinsă.
Surpriza
Atunci când am devenit membru titular al acestui înalt for de cultură, am dorit să-mi prezint cât mai curând discursul de recepție. Dar am vrut să văd, în prealabil, ce au spus în discursurile lor de recepție profesorii mei. Am căutat deci discursurile prezentate de Simion Stoilow, Victor Vâlcovici, Octav Onicescu, Gheorghe Vrănceanu, Miron Nicolescu, Gheorghe Demetrescu, Grigore C. Moisil, Alexandru Ghika, Nicolae Teodorescu. Le-am căutat și pe cele ale colegilor lor din alte centre universitare: Alexandru Myller, Octav Mayer, Mendel Haimovici, Tiberiu Popoviciu, Gheorghe Călugăreanu. Rezultatul acestei căutări a fost dezamăgitor: niciunul dintre ei nu și-a prezentat un discurs de recepție. Faptul se explică, fără îndoială, prin lipsa de libertate care a existat în România atunci când aceștia au fost primiți în Academie. Dar, chiar așa stând lucrurile, mă simțeam oarecum stingherit și tot amânam discursul meu.
Pe vremea când Țițeica îi răspundea lui Enescu
Mă aflu acum într-un moment în care orizontul meu temporal nu mai este foarte generos și de aceea m-am decis, după multe ezitări, să mă prezint în fața acestui for, cu o încercare de recapitulare a unei vieți care mă umple de mirare.
Dacă profesorii mei nu și-au ținut discursul de recepție, am mers la discursurile profesorilor profesorilor mei, ale celor pe care-i consider un fel de bunici spirituali. Surpriza nu a lipsit nici aici, dar ea a fost una plăcută, plină de semnificații.
În acele vremuri, cultura românească avea o anumită unitate. Disciplinele nu erau încă ferm constituite, iar dialogul lor era modul normal de existență. Inginerului, matematicianului și pedagogului Petrache Poenaru, care își consacrase discursul de recepție, rostit în anul 1871, lui Gheorghe Lazăr și Școlii Românești, i-a răspuns scriitorul George Sion. Fizicianului, chimistului și matematicianului Emanoil Bacaloglu, care vorbise la 1880 despre calendar, i-a răspuns scriitorul și inginerul Ion Ghica. Discursului despre Spiru Haret, rostit de Gheorghe Țițeica în 1914, i-a răspuns fizicianul și meteorologul Ștefan C. Hepites. În 1933, compozitorul George Enescu își prezintă discursul despre scriitorul Iacob Negruzzi și despre intrarea muzicii la Academia Română, iar răspunsul este dat de matematicianul Gheorghe Țițeica. În 1936, matematicianul Dimitrie D. Pompeiu își consacră discursul chimistului Petru Poni și medicului Ioan Cantacuzino, iar răspunsul este dat de un alt medic, Gheorghe Marinescu.
Putem recupera acest dialog al disciplinelor?
Frumoase vremuri! Iată însă că acum ne aflăm într-o perioadă în care, din cu totul alte motive decât cele care explică situația din urmă cu o sută ani, dialogul disciplinelor se impune ca o necesitate majoră. Ați văzut însă câtă mirare a produs, în urmă cu câțiva ani, răspunsul dat de un matematician la discursul rostit în această aulă de un critic literar. Disciplinele au proliferat peste măsură și uneori se uită că valoarea lor culturală este dată și de capacitatea lor comunicațională. Discursul de recepție al unui matematician nu se adresează numai colegilor săi de breaslă, ci întregii comunități academice. Nu ascund că am fost tentat de a invita pe un coleg dintr-o altă secție să-mi dea răspunsul; dar a învins dorința de a mă adresa cuiva care este martor de multe decenii la itinerarul meu spiritual și care are la activul său o remarcabilă operă de creație, în bună măsură interdisciplinară…
Singurătatea matematicii școlare
Rarele bucurii pe care mi le-a oferit matematica în adolescență au venit nu atât din viața școlară propriu-zisă, cât din ceea ce am putut afla în timpul meu liber. Mult mai puternică s-a dovedit atunci atracția pentru literatură și pentru filosofie, dar nu ca urmare a celor învățate la școală, ci prin lecturile de acasă, din cărți care nu făceau parte din programa școlară. Prima revelație oferită de matematică am trăit-o abia la vârsta bacalaureatului, când am citit ceva despre geometriile neeuclidiene, dar nu din cărțile de școală. Am realizat, pentru prima oară, frustrarea căreia îi cad victimă cei mai mulți copii și adolescenți. Au trecut de atunci peste 60 de ani; în tot acest timp, am urmărit evoluția matematicii școlare. Dincolo de unele ameliorări locale și temporare, la vârsta de 11, 12, 13 ani se produce ruptura de pe urma căreia cei mai mulți elevi resping matematica și o consideră un fel de pedeapsă. Amintindu-ne de ceea ce scria revizorul școlar Eminescu despre predarea matematicii în școală și de însemnările lui Spiru Haret, putem conchide că matematica școlară trăiește, de un secol și jumătate, într-o nemeritată singurătate.
"Faceți tabula rasa din matematica școlară!"
Am optat, într-un moment de mare derută din toamna anului 1944, pentru studiul matematicii. Chiar de la prima oră de curs, am primit de la Profesorul Miron Nicolescu îndemnul de a face tabula rasa din matematica școlară. Desigur, aceste cuvinte nu puteau fi luate ad litteram, dar sensul lor profund îmi devenise clar. Era o confirmare a impresiei la care ajunsesem la terminarea liceului: adevărata matematică nu este aceea din manualele școlare, chiar dacă unele cunoștințe căpătate din ele sunt utile. Era o constatare negativă. Dar lecturile privind geometriile neeuclidiene și primele ore de curs cu Profesorul Miron Nicolescu, cel care avea să-mi devină mentor și părinte spiritual, au fost primii pași spre o înțelegere a naturii reale a matematicii. Inițierea în analiza matematică mi-a dezvăluit două aspecte esențiale ale ei, atenția acordată proceselor cu o infinitate de etape și discrepanța dintre ceea ce devine inteligibil prin matematica acestor procese și ceea ce este vizibil, perceptibil pe cale directă. Dar mi-am dat imediat seama că aceste aspecte nu-mi erau necunoscute. Unde le mai întâlnisem în poezia lumii, de la Eminescu, Arghezi, Blaga și Barbu la Edgar Poe, Baudelaire, Mallarme și Rimbaud. Poezia are acces la infinitul existenței, la "comportamentul ei asimptotic". În același timp, întocmai ca și matematica infinitului, poezia transgresează locul comun al existenței cotidiene, pentru a ne pune în contact cu aspectele anti-intuitive, paradoxale, ale existenței. În acest fel, mi-am dat seama că veneam spre matematică marcat fiind de lecturile mele literare și filozofice.
¥ Răspunsul a fost dat de acad. Marius Iosifescu, vicepreședinte al Academiei Române
