Spitalul universitar de urgență „Elias”, o instituție de excelență

Convorbire cu prof. dr. Doina Dimulescu – manager

De curând, Spitalul „Elias“ a sărbătorit, în cadrul unei sesiuni științifice desfășurate în Aula Academiei, împlinirea a 75 de ani de la înființare și zece ani de când a revenit sub egida Academiei, adică acasă.

La 15 noiembrie 1938 a fost înființat Spitalul fondat de familia Manachem H. Elias, considerat atunci „fără pereche în Europa“. Vremurile au fost grele și, în anul 1940, un etaj al Spitalului a fost rechi­ziționat și la mai puțin de un an întreg Spitalul a fost rechiziționat de Marele Stat major și pus la dispoziția Misiunii Militare Aeronautice Germane. Între 1944-46 a fost preluat de armata sovietică. În anul 1948, când și Academia Română a fost subordonată noii puteri, Spitalul a fost preluat de Ministerul Sănătății. Abia cu zece ani în urmă a revenit la Academie și își poate împlini misiunea pentru care a fost conceput și finanțat. Până în 1989 Spitalul avea circuit închis, accesul era extrem de limitat și cei care ajungeau aici erau, de regulă, membri ai Guvernului, ai CC al PCR. Evident, ca spital închis nu putea fi nici centru de învățământ și nici de cercetare.

Acum?

De când este în administrarea Aca­demiei Române Spitalul și-a reluat mi­siunea pe care o dorea donatorul M Elias – de a fi un spital de excelență, care să asigure asistență medicală oamenilor din toate categoriile sociale, de toate credințele și care să poată asigura, în mod egal, asistență și oamenilor săraci.

Au fost voci care afirmau că nu e bine ca acest Spital să fie și unul de urgență.

Atâta timp cât vor exista constrângeri financiare, societatea va fi obligată să aloce bani pentru asistența medicală de urgență. Faptul s-a adeverit, în sensul că am fost finanțați destul de bine de la bugetul de stat. E vorba de unitatea de primire a urgențelor unde sunt internați și rezolvați foarte numeroși pacienți. Începând din acest an, e în derulare un program de terapie intensivă care era deosebit de necesar. Trebuie să spun că de la început Spitalul a fost conceput ca unul de urgență, cu un ambulatoriu; mai avea și un sanatoriu unde erau internați cei care aveau oarecare dare de mână iar veniturile obținute ajutau la asistența medicală gratuită a pacienților cu puține resurse materiale.

Ce clinici de specialitate sunt?

Practic există peste 20 de clinici și compartimente și sunt foarte puține secții care să nu fie și clinici. Sunt clinici de cardiologie, gastroenterologie, neurologie, neurochirurgie, chirurgie generală, chi­rurgie plastică și reconstructivă, ortopedie, dermatologie, reabilitare, endocrinologie, obstetrica-ginecologie un compartiment nou înființat de pneumologie. Funcționează și o clinică foarte mare de terapie intensivă înființată de regretatul profesor ?ê?£erban Marinescu.

Sunt suficienți medici ca număr și specializări?

Numărul de medici a crescut progresiv de la înființarea clinicilor universitare acum zece ani. O parte dintre clinici s-au înființat prin contribuția Universității de Medicină și Farmacie din București care a deplasat cadre didactice în general din Spitalul Municipal ca și a altor spitale universitare care s-au constituit în baze clinice și s-au completat ulterior cu nuclee de cercetare. Printr-o activitate persistentă și insistentă am folosit orice ocazie și oportunitate pentru a găsi oameni de valoare, în special tineri de diferite specialități, și a-i aduce prin concurs în Spital. Cel mai important este și faptul că nu au fost mulți medici care să plece în rețeaua privată sau în străinătate.

E o retribuție mai bună?

Nu atât retribuția i-a atras cât climatul profesional

Aș adăuga, pentru că știu, și cel uman.

Climatul profesional este determinat de cel uman și încurajează o atmosferă de colaborare, care nu este grevată de tensiuni conflictuale. Faptul că sunt foarte mulți tineri ne-a ajutat să trecem peste perioade dificile de dezvoltare care s-ar fi putut solda cu eșec.

Aveți o fire luptătoare și, ascultându-vă, s-ar putea crede că toate vă reușesc deplin și dintru început.

Nici vorbă. Dificultăți au fost chiar de la început mai cu seamă cele financiare, pentru că nu au fost investiții masive care să ducă la un progres spectaculos imediat după 2002 din punctul de vedere al echipărilor. Au fost investiții mici, cât a fost posibil pentru că, deși nu eram încă în criză, resursele financiare din sistemul sanitar au fost limitate și atunci. Așa că, de fiecare dată, am făcut ceea ce era prioritar, începând cu secțiile cu dificultate majoră, cele de terapie intensivă, unitatea de primiri urgențe sau sălile de operații.

Acum spitalul are o dotare de performanță?

E mult spus performanță, suntem la un nivel decent de echipare medicală. Dar acest nivel nu se poate menține fără reînno­irea echipamentelor. În lumea civilizată echipamentele se schimbă la cel mult cinci ani ca să nu genereze deficiențe acute în îngrijirea bolnavilor. Din nefericire, mijloacele noastre financiare nu ne permit acest lucru, cum nu permit niciunui spital mare din București și din țară, iar oamenii buni, profesioniștii buni, nu rămân în locuri care nu sunt dotate corespunzător. Nu se înțelege încă faptul că un motiv major pentru care medicii pleacă din țară nu e doar salariul, ci în egală măsură cel al posibilități de a lucra în medii care sunt echipate performant pentru a avea siguranța în diagnostic și tratament.

Beneficiați de sponsorizări?

Avem sponsori pentru că mai toți pacienții care au vizitat spitalul, atunci când, în anumite momente eram în criză, au răspuns la solicitarea noastră și ne-au ajutat financiar. Sumele oferite nu au fost mari, cât să fie necesare reechipărilor medicale care costă extrem de scump. Le-am mulțu­mit tuturor pentru fiecare bănuț, care con­tează atunci când e vorba să poți adăuga ceva.

Spitalul este și un puternic centru de cercetare. Ce fel de cercetare?

În general, se face cercetare aplicată și acesta a fost și motivul pentru care în fiecare clinică s-a dezvoltat, încă de la început, un mic nucleu de cercetare. Medicii cercetători care au venit în primii ani de la revenirea la Academie au fost a doua resursă umană importantă, alături de cadrele didactice, și au ajutat la creșterea nivelului de specializare și la conturarea unor noi specialități. Atunci când Spitalul a devenit și unul de urgență existau doar șase specialități, acum sunt 25.

Un salt cu adevărat spectaculos.

Saltul e spectaculos și nu s-a făcut cu un număr foarte mare de oameni. Mai degrabă au fost cu tineri foarte deciși care au venit să-și construiască o carieră, un nume în condițiile în care la locurile de unde veneau nu aveau perspective foarte apropiate de afirmare.

În ce domenii se face cercetare?

Practic, în toate domeniile în care există clinici universitare și toți specialiștii participă la conferințe naționale sau internaționale, publică în reviste de specialitate. Pe de altă parte, în ultimii 5-6 ani s-a dezvoltat cercetarea fundamentală în parteneriat cu instituții din afara spitalului. De exemplu, în cardiologie avem un parteneriat cu Institutul de Biologie și Patologie Celulară „Nicolae Simionescu“. Deși, se știe, cercetarea fundamentală a „beneficiat“ de reduceri mari de fonduri am avut șansa să pătrundem cu partea noastră de cercetare clinică și asta ne-a deschis alte orizonturi pe care le cunoșteam doar din lecturi. Asemenea parteneriate sunt și în gastroenterologie, endocrinologie ș.a.

Sunteți și specialist în cardiologie, o disciplină foarte dificilă, unde trebuie să fii la curent cu tot ceea ce este nou ca să dai un plus de excelență actului terapeutic. Mai aveți timp?

Îmi găsesc. ?ê?£i apoi chiar dacă aș acorda mai mult timp managementului, tot nu aș putea să fac față. Fără o echipă formată din oameni specializați în administrarea părții tehnice și economice nu se poate administra un spital atat de mare;este foarte importantă echipa medicala-colegii, șefi de secție, care ne ajută foarte mult. Sunt nu doar cardiolog, ci și cadru didactic și fac eforturi să-mi păstrez prezența în viața științifică și didactică.

Optimismul Dvs. este stimulator și, dacă îngăduiți, molipsitor.

Optimismul meu este alimentat de date concrete. În momentul în care nimeni nu credea că Spitalul Elias va deveni un centru de excelență, de asistență, învățământ și cercetare am crezut și am văzut unde s-a ajuns. Pe de altă parte, ceea ce se va întâmpla ține destul de puțin de noi; ține foarte mult de ce va fi cu Europa, de filosofia îngrijirii pacientului și resursele financiare pe care societățile din lumea modernă le vor acorda sănătății publice. Ceea ce am văzut până acum de la începutul crizei și în țările unde aceasta persistă, primii bani care s-au tăiat au fost cei pentru sănătate. Mai sunt și alte aspecte care fac greu predictibilă evoluția din sistemul sanitar. Desigur, cu cât reușim să ținem performante spitalele de urgență, care cu greu vor fi suplinite de mediul privat și vor rămâne publice, va fi favorizată și dezvoltarea lor. Perspective există, dar cred că noi trebuie să avem un optimism ponderat dublat de un realism solid.

Elena Solunca Moise