Convorbire cu prof. univ. Constantin Anghelache, vicepreședinte al Asociației Generale a Economiștilor Români
Pentru lucrarea „România 2011 – Starea economică în malaxorul crizei”, apărută la Ed. Economică ați fost distins cu premiul „Petre S. Aurelian” al Academiei Române. De fapt, volumul este cel de al 11-lea dintr-o serie dedicată evoluției economice a României începută în 1999. Titlul este provocator iar coperta semnificativă înfățișează un malaxor cu tot felul de produse informe și bancnote fărâmițate fără valoare.
Ideea are la bază faptul că România a intrat în malaxorul crizei, despre care vorbeam încă din 2006 și s-a declanșat virulent în anul 2008. Este un malaxor care strivește de-a valma ceea ce este bun și ce este rău iar dintr-un amestec necontrolat nu poate ieși decât ceva fără valoare. Este, dacă vreți, și o metaforă care să determine la lectura cărții.
Pe măsură ce trece timpul, vedem cât de multiplu determinată este această criză.
Criza este efectul unui proces de recesiune în care a intrat economia mondială începând cu anii 2006-07, cu o acutizare din 2008 și datorat, în primul rând, deteriorării raportului dintre masa monetară în circulație și valoarea produselor și serviciilor realizate. Pe plan mondial, masa monetară pusă în circulație după 2006 a fost aproape dublă echivalentului de produse și servicii, de unde inflația, care a generat șomaj, creșterea aberantă a prețurilor și, pe fond, diminuarea valorii puterii de cumpărare a monedelor din fiecare țară.
Față de formele „clasice”, care e specificitatea acestei crize?
O caracteristică principală este că actuala criză s-a declanșat în SUA, țară despre care se aprecia că economia era cea mai stabilă. Economia americană este puternică și, desigur, are capacitatea de a se autoregla, dar pentru aceasta a fost nevoie de intervenția statului în politica băncilor pentru a proteja piața internă sau, dacă vreți, interesele individuale ale cetățenilor americani.
Și, cum se spune, când America strănută, Europa face gripă
Da, și cum gripa este contagioasă, s-a transmis. Pe noi ne interesează în mod deosebit relația dintre economia americană și ea europeană, pentru că în Europa există contraponderea celor 28 de state membre ale Uniunii Europene la SUA. UE este un partener global pentru SUA și reglările relațiilor se pot face uneori cu anumite deraieri determinate de criză. Pentru americani, criza a fost mai simplă și, prin intervenția statului și ajustări, a reușit să-și regleze pasul. În Europa însă, efectele au fost mai profunde, pentru că nu s-a analizat cu suficientă atenție raportul economic, simplificat dacă doriți, dintre Euro și Dolar. Să ne amintim că, prin 2005-06, Euro era egal cu un Dolar și, uneori, mai mic. Apoi raportul s-a inversat și acum Euro este mai mare decât dolarul cu efecte imediate în raportul de schimburi între SUA și Uniunea Europeană.
Cum au evoluat lucrurile la noi?
În România, criza a pătruns mai târziu datorită ciclului economic, și a fost lovită din toate părțile. În primul rând din interior pentru că nu a mai existat un program riguros prin care să atragem investiții străine și nu doar credite. Or, aceste credite s-au arătat dătătoare de poveri în timp ce investițiile ar fi favorizat crearea de locuri de muncă, de unde decurgeau toate celelalte efecte benefice pentru o țară ca a noastră.
Cum s-a desfășurat acest proces ale cărui consecințe le simțim cum nu se poate mai concret?
De fapt, România a intrat în acest malaxor în anul 2008, însă eu, încă din 2006, în baza studiilor făcute, a participării la manifestări științifice naționale și internaționale, am prefigurat că SUA este în prag de recesiune și că România va fi afectată într-un an, maxim doi.
Mai precis, cum a fost?
Atunci economia noastră se îndrepta spre economie de piață. Până în 2004, am avut o economie, dar neavând o producție proprie, produse cu care să ne identificăm și să participăm la diviziunea internațională a muncii am ajuns în situația de economie dependentă. Cei care au studiat cooperarea economică știu că aceasta presupune specializare, singura care îndeamnă spre cooperare. Din păcate, România neavând un program propriu de dezvoltare a ajuns să nu aibă nici un produs care să fie recunoscut ca „made in Romania” și, de prin 2006 și chiar înainte nu avea cu ce să stea la „masa cooperării internaționale”. Lucrul cel mai grav pentru o economie este să nu se poată identifica cu activități de producție proprii, pentru a avea ce oferi într-un schimb internațional.
Vă rog să exemplificați.
Să luăm întâi agricultura care a fost, practic, distrusă. Industria de îngrășăminte și pesticide a fost abandonată. Nu mai avem sisteme de mecanizare, s-a distrus sistemul de irigații care, la vremea construirii, a costat trei milioane de dolari SUA. Cel mai mult a avut de suferit industria. Se spunea la început că industria noastră este o grămadă de fiare vechi. Ei bine, grămada a dispărut și odată cu ea întreaga industrie. Un gospodar nu-și demolează casa până când nu-și face alta, ori, la noi industria a fost distrusă fără a pune nimic în loc. Dezvoltarea de societăți comerciale este un lucru bun, dar acesta nu s-a făcut prin efort chibzuit. Combinatul de la Galați mai are puțin de trăit și va fi mutat, după toate probabilitățile, în China. Nu s-a acordat grija necesară pentru a dezvolta și a face competitivă industria iar cei care exploatează, prin privatizări minuscule din punctul de vedere al contribuțiilor financiare, ajung să nu dea ceea ce trebuie. Nici turismul nu s-a dezvoltat cum trebuie, pentru că am vrut să-l privatizăm prin locațiuni de gestiune pentru a dezvolta sistemul privat, procedeu care a degradat sistemul național. Așa, am ajuns să afirmăm că factorii interni și lipsa unei strategii coerente au dus la apariția și acutizarea crizei.
Specialiștii elaborează studii bine documentate, la Academie sunt organizate manifestări la care participă personalități de prestigiu. Dar, analizele, soluțiile propuse nu au audiența așteptată. De ce?
Datorită incompetenței și incapacității unora care manageriază economia națională de a face studii așa cum se cuvine. Analiști de talie mondială au apreciat că perioada de criză ar fi putut fi folosită de țările cu un nivel de dezvoltare mai redus, deci și de țara noastră, pentru a-și rezolva problemele de dezvoltare.
Totuși, nu credeți că cel puțin o parte din responsabilitate revine specialiștilor?
Cred că vina aparține și economiștilor și tuturor specialiștilor care s-au mulțumit cu o poziție oarecum călduță de felul: „nu mă deranjează, treaba lor ce fac”. Nu este așa. Nu trebuie să lăsăm această situație să evolueze ca într-un labirint, de mers încotro nu se știe, ci ca o linie dreaptă, un drum corect, atent studiat și trasat.
Cartea Dvs. are și valoarea unui semnal de alarmă. Credeți că este posibilă o revenire a economiei naționale?
Cum am scris și în carte, eu încă sper.
Pe ce vă bazați?
Mă bazez pe faptul că lucrurile au ajuns atât de jos, încât trebuie acționat. România va avea nevoie de șapte-opt ani pentru a ajunge, în termeni reali, la nivelul rezultatelor economice din decembrie 2007. Pe un fond de temperare a „căderii economice” și menținerea echilibrelor economice, însănătoșirea se poate realiza prin inversarea trendului și prin aplicarea unei strategii viguroase, care să cuprindă măsuri complexe și de substanță.
Ce aveți în vedere? Vă gândiți la o strategie național?
Doresc, în calitate de vicepreședinte al AGER, ca în luna noiembrie să avem primul congres al economiștilor din România, fiindcă eu cred că noi trebuie să fim în avangarda realizării strategiei economiei naționale. Această strategie de dezvoltare economică trebuie să aibă la bază o documentație foarte serioasă, pentru că economia nu poate fi făcută după păreri. Ea trebuie să se bazeze pe studii riguroase privind resursele pe care le are țara și posibilitățile unei valorificări eficiente, performante și durabile. Facem eforturi să organizăm acest congres, să analizăm resursele, posibilitățile și perspectivele pentru a veni cu o strategie concretă de dezvoltare a economiei naționale.
Credeți că se va ține seama de propunerea Dvs.?
Da, pentru că există un dicton după care „cuvânt fără viață nu există, dar viață fără cuvânt există”. Așa fiind, să folosim cuvintele în viață, să fie auzite, să chibzuim bine la ceea ce spunem ca să se aleagă ceva din cuvintele noastre. Mai cred că un număr important de economiști, și în primul rând cei din Academia Română, vor adera la ideea de a-și aduce contribuția la elaborarea acestei strategii. Mai am două motive. Mai întâi, munca trebuie să ne dea speranță. Apoi, noi suntem chiriași ai vieții și să lucrăm la calitatea ei astfel încât să lăsăm în urmă regrete că am dispărut și nu bucuria că nu mai suntem. Există și un precedent. Strategia națională de dezvoltare economică de la Snagov, din 1990, la care specialiștii din Academia Română au avut o contribuție substanțială. Dar, din prea multe interese și prea puțină dorință această strategie a fost abandonată. Speranța este în noi. Este posibilă elaborarea unui program care să ducă la afirmarea identității și rentabilizarea economiei naționale, la creșterea PIB, a venitului pe cap de locuitor, de unde bunăstarea care să determine omul să fie mai entuziast în afaceri.
Elena Solunca Moise
