Acum un veac, la Tulcea, s-a nascut Alexandru Ciucurencu, unul dintre pictorii importanti ai artei moderne romanesti, despre care s-a vorbit putin in ultimele doua decenii. Talent precoce, incepe sa picteze la 13 ani, ca ucenic al zugravului de biserici Mihail Paraschiv, inscriindu-se apoi la Scoala de Belle Arte din Bucuresti. Are parte de o formatie complexa, fiind intai elevul lui G.D. Mirea, apoi al lui Camil Ressu si frecventand o vreme Scoala de la Baia Mare. Va invata de la cei doi profesori ai sai in primul rand constructia, vocatia de desenator a lui G.D. Mirea si, mai ales, a lui Camil Ressu, gasindu-si ecou in prima parte a operei sale. De altfel, interesul pentru aceasta modalitate de expresie plastica determina, probabil, si frecventarea atelierului lui Andre Lhote, la Paris, in anii 1931 si 1932. Debutul expozitional are loc in 1930, la Salonul Oficial, unde este premiat doi ani la rand. Prima personala o va deschide insa in 1934, la Bucuresti, la un an dupa intoarcerea din Franta. Se adauga, la toate acestea, admiratia sa pentru arta populara si pentru Stefan Luchian si un temperament de mare sensibilitate si lirism care vor influenta decisiv creatia ulterioara, ce cunoaste mai multe etape, dezvoltate organic una din cealalta.
Forta, originalitatea picturii lui Ciucurencu vin dintr-o imbinare rara. Artistul este, in egala masura, un senzual si un rational, este inzestrat cu capacitatea intelectuala a sintezei formale si cu un rar simt al culorii. Atent la atmosfera artistica a vremii lui, Ciucurencu pastreaza, de-a lungul carierei, o legatura continua cu datele obiective ale lumii, constructiile sale fiind epurate, esentializate, niciodata insa abstracte. Perioada interbelica este caracterizata de compozitii apartinand genurilor clasice: peisaj, natura moarta, portet, interioare. Artistul construieste forma in culoare, raportul lumina-umbra este unul cromatic. Stralucirea tablourilor vine din calitatea culorii, din stiinta artistului de a-i surprinde vibratiile, de a i le accentua prin introducerea unor discontinui linii negre cu functie nu de contur, ci de pauza de respiratie pentru privire, de exaltare a suprafetelor pe care le despart. -Lumina si culoare. Aceste doua cuvinte definesc pictura lui Ciucurencu. Stalucirea luminii si fervoarea culorii-, avea sa scrie, in 1970, criticul de arta Ionel Jianu, in catalogul expozitiei artistului de la galeria Bernheim-Jeune din Paris.
Expozitia aceasta releva o alta perioada a artei sale. Dupa razboi, acceptase, cel putin ca subiect, uneori si ca norme de reprezentare, realismul socialist. Il salvase insa intotdeauna calitatea strict plastica a lucrarilor. Apoi, cand atmosfera politica, renumele de artist si profesor creator de scoala i-au permis sa creeze conform propriei estetici, Ciucurencu aprofundeaza constructia cromatica. Subiectul este complet subordonat raporturilor cromatice, capacitatii culorii de a construi forme prin raporturile intre tonuri sau in interiorul unui aceluiasi ton. Este etapa finala a artei sale, in care apropierea de abstract este mai vizibila. Cu diferenta ca avem de-a face cu compozitii pulsand de vitalitate, in care ritmurile se ordoneaza dupa trairile autorului, si mai putin conform unei rigori intelectuale. Artistul exploateaza capacitatea expresiva a culorii, puterea ei de a sugera realitatea, de a emotiona, de a incanta privirea si mintea in acelasi timp. In 1970, cronicarul de la -Lettres Francaises- scria, cu prilejul expozitiei deja amintite: -Prospetime si lumina se degaja din culoarea care ne intampina. Acest artist roman, dotat cu cel mai profund sens al armoniilor si contrastelor, stie sa vada lumea cu ochi noi: o dezbraca de tot ceea ce este de prisos, astfel ca goliciunea regasita cheama la meditatie …-
Participarea lui Alexandru Ciucurencu la viata artistica romaneasca a fost constanta, artistul expunand in mai toate marile expozitii colective. Numarul personalelor este insa restrans. In cei 74 de ani de viata (artistul se stinge in 1977), au fost organizate numai opt, dintre care doua retrospective (una la Berlin si Dresda – 1962 si alta la Sala Dalles – 1964). Din celelalte sase, patru au fost deschise pana in 1944, celelalte doua s-au adresat publicului din Zurich si Paris. Putin pentru un artist de talia lui, pentru un pictor ce a adus inovatii importante in arta romaneasca si pentru un profesor care a influentat peisajul plastic autohton al celei de-a doua jumatati a secolului XX.
Personalitate complexa, cu trairi intense, cu timiditati si irascibilitati nebanuite, Alexandru Ciucurencu s-a devotat artei cu pasiune, dar si cu un anume fel de umilinta. Cel despre care Ionel Jianu afirma, inca in 1937, -Expozitia dlui Ciucurencu inseamna consacrarea unui mare artist de talent, a unuia dintre cei mai subtili si mai rafinati poeti ai culorii pe care i-a avut plastica noastra …-, obisnuia sa afirme: -Talentul nu are nevoie de tupeu, ci de mestesug si de munca. Cine este inzestrat numai cu tupeu ramane cu el.-
Pana acum n-au fost desi anii in care plastica romaneasca a marcat doua centenare. Din pacate, numai unul dintre cei doi artisti a apucat sa-si sarbatoreasca implinirea unui veac: sculptorul Ion Irimescu, despre care scriam zilele trecute. Programul omagierii maestrului Irimescu a fost dat deja publicitatii. Nu si acela al rememorarii lui Alexandru Ciucurencu. Este adevarat, primul s-a nascut in luna februarie, deci secolul se va rotunji in curand, al doilea a venit pe lume in septembrie. Sa speram ca este unicul motiv al linistii care stapaneste inca peste numele lui.
