Convorbire cu prof. univ. Ioan-Aurel Pop, membru corespondent al Academiei Române, director al Centrului de Studii Transilvane.
– Ați revenit de la Veneția, unde ați fost directorul Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică. Să începem cu istoria lui.
– Institutul, înființat de Nicolae Iorga într-un vechi palat renascentist – Palazzo Correr -, și-a început activitatea în 1930, cu menirea să primească cercetători români dornici de cunoaștere în domeniile umaniste, tineri care să se instruiască și să poată, la rândul lor, instrui pe alții. Statutul acesta a fost respectat până în 1940, când războiul și tragica dispariție a lui Iorga au atras Institutul într-un con de umbră, pentru ca sub comunism instituția să nu mai funcționeze deloc. După redeschiderea lui în 1992, Institutul și-a reluat misiunea culturală. Din 1999, a primit bursieri români și a scos periodicele de specialitate, "Anuarul" și "Caietele Casei Române". Venețienii îl numesc cu duioșie Casa Romena și se simt "ca acasă" în sălile de expoziții, la concerte, la conferințele din saloanele Palatului Correr. Institutul funcționează și ca lectorat de limbă, literatură și civilizație românească pe lângă Universitatea "Ca' Foscari" și este inclus în circuitul academic al Italiei. Prin comorile de artă adăpostite, prin periodice, prin bursierii lui, prin programele variate, Institutul își îndeplinește în parte menirea.
– De ce în parte?
– Pentru că exigențele Institutului Cultural Român din București, devenit între timp patron spiritual al tuturor institutelor culturale din străinătate, sunt cu totul altele decât rosturile instituțiilor românești din Italia și sper ca noi reglementări legislative să schimbe cât de curând această situație. Este de dorit ca de activitățile erudite și de cercetare ale acestui institut să se ocupe Academia Română.
– Revenit, v-ați reluat funcția de profesor universitar și de director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române.
– Centrul de la Cluj este o altă instituție dragă mie, cu o frumoasă tradiție, fondat de Silviu Dragomir, fost vicepreședinte al Academiei Române. Marele istoric a creat în 1934 periodicul "Revue de Transylvanie", Centrul fiind deschis oficial abia în 1942. A avut o existență meteorică (fiind desființat de comuniști în 1948), însă extrem de bogată în evenimente și cărți și mai ales în oameni de mare valoare. Imediat după 1989, câțiva intelectuali s-au gândit să refacă Centrul în cadrul Fundației Culturale Române, cu sprijinul lui Augustin Buzura. A reapărut revista "Transylvanian Review"/ "Revue de Transylvanie", ajunsă în cel de al 16-lea an de apariție, trimisă peste tot în lume. Centrul și-a cucerit un loc specific, de mare prestigiu, între instituțiile care se ocupă de studii regionale în noua Europă.
– Care sunt preocupările științifice?
– Centrul de Studii Transilvane are obiective precise de cercetare a trecutului și prezentului Transilvaniei, a etnografiei sale, a dreptului, a lingvisticii și literaturii tuturor locuitorilor zonei, în contextul spațiului românesc și central-european. Publicarea rezultatelor se face mai ales în limbi de mare circulație spre a face cunoscute străinilor istoria, cultura și civilizația Transilvaniei.
– V-ați specializat în istoria Evului Mediu. De unde preferința pentru acel "ev întunecat"?
– Gustul pentru istorie mi-a fost deschis de profesorii mei și de ambianța Brașovului, unde tradiția este la ea acasă. Ca elev, am perceput Evul Mediu ca pe un timp de lumină și nici o clipă nu mi-a trecut prin minte să-i zic "întunecat". Abia la facultate, la Cluj, am auzit de "Evul Mediu întunecat". Am citit apoi cartea lui R?à?¢gine Pernoud, "Pour en finir avec le Moyen Age" (1977), din care m-am convins că aveam dreptate în adolescență: Evul Mediu este plin de luminile catedralelor, ale codicelor, ale muzicii gregoriene, ale frescelor etc. Doar că noi, oamenii, privim adesea epocile trecute prin prisma mentalității noastre de astăzi, ceea ce este greșit.
– Să înțeleg că este un fel de lecție pe care o desprindem din Evul Mediu?
– Da, Evul Mediu ne învață să ne transpunem în epocă și să nu-i cerem trecutului ceea ce ne-ar plăcea nouă, cu mintea noastră de azi. Cred că istoricul medievist are această înțelegere a lumii. Am ales studiul Evului Mediu și pentru că sunt un căutător al echilibrului. De aceea îmi place dictonul roman "aurea mediocritatis", pe care unii dintre contemporani, grăbiți, îl traduc: "mediocritatea e de aur". Nu este așa! Calea de mijloc este cea de aur și ea este cel mai greu de găsit!
– Definind virtutea, Aristotel spunea că acest mijloc este o culme.
– Absolut! Calea de mijloc este de fapt cea mai înaltă. Napoleon zicea că "de la sublim la ridicol nu-i decât un pas". E așa de greu să ajungi la perfectul echilibru, încât riști mereu, fie să nu-l atingi niciodată, fie să te prăbușești îndată ce l-ai atins. Dar, dincolo de asta, Evul Mediu oferă metodologia profundă a cercetării istorice. Și mai oferă un lucru extraordinar: echilibrul surselor, mult prea puține pentru specialistul în istorie veche și mult prea multe, copleșitoare, pentru un istoric al prezentului. Studiate cu tehnică de specialist, cu tenacitate, "tenebrele" Evului Mediu ni se descoperă, ne apropie de adevăr. Adevărul absolut nu-l deține decât Dumnezeu. Noi, muritorii, descoperim doar adevăruri relative. Asta nu înseamnă că trebuie să nu mai căutăm, dimpotrivă, numai căutând ne apropiem de adevăr!
– Cum interpretează un medievist procesul de mondializare?
– Revenind la problema echilibrului și a căii de mijloc, eu cred că mondializarea nu e o invenție a lumii noastre. Nu caut antecedente, dar consider că epoci de globalizare și de provincializare au existat mereu, ca-n ciclurile lui Gianbattista Vico. Primul exemplu de globalizare este Imperiul Roman, care s-a întins pe trei continente și care a impus o limbă comună și o monedă comună. A urmat în Evul Mediu o lume de localisme și particularisme, tutelată de două idei universale, una susținută de Biserică, cealaltă de Imperiu. Cel puțin ideea monedei unice și a unei limbi de comunicare unice fac parte din patrimoniul istoriei. Firește, globalizarea contemporană este altceva, tinde să fie mult mai mult, dar nu numai în bine.
– Sunteți optimist?
– Sunt optimist prin natura mea. Nu-mi pot imagina că această lume, atât de frumoasă din multe puncte de vedere, nu însemnă nimic. Și pentru că îmi place să cred că înseamnă un dialog sublim, chiar dacă nu ne este dat să pricepem în adâncuri ce înseamnă asta, cred că succesiunea generațiilor are un scop. Dacă nu-l înțelegem noi, îl vor desluși poate alții, iar această speranță merită efortul de continuare a vieții…
