Joi seara, Sala Mare a Teatrului National a gazduit premiera spectacolului cu Masinaria Cehov, piesa scrisa de Matei Visniec, dupa propria marturisire, -pentru a intoarce marelui scriitor rus o mica parte din ce am invatat din dramaturgia lui-.
Stabilit din 1987 la Paris, Matei Visniec este astazi unul dintre dramaturgii de succes din Europa, piesele sale fiind montate pe scene importante din Franta si nu numai. Tot joi seara, de exemplu, la numai o ora diferenta, Teatrul -Maxim Gorki- din Berlin oferea spectatorilor sai o premiera cu Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal de Matei Visniec. Fericita coincidenta pentru un autor prezent in aceeasi seara cu premeire in doua capitale europene, fericita coincidenta pentru Teatrul National, intrat, dupa cum se vede, pe un fagas normal de alcatuire a repertoriului.
Inainte de Beckett si Ionesco, declara Matei Visniec, am invatat de la Cehov ce inseamna teatrul absurd. La randul sau, dramaturgul roman are meritul, dupa afirmatia actorului si regizorului Benoit Vitse, -de a aduce un stil nou unui absurd care incepuse sa oboseasca, sa imbatraneasca, reusind sa ne faca sa strapungem opacitatea lumii-. Masinaria Cehov foloseste in constructia sa celebre personaje ale dramaturgului rus, intrate insa in dialog cu autorul lor, devenit personajul principal al piesei. Intr-un spatiu flexibil, autorul dialogheaza sau numai urmareste evolutia personajelor sale, unele vii, altele deja moarte (ca Ana Petrovna – Ileana Stana Ionescu). Relativizarea spatiului este accentuata de prezenta mortii ce-l asteapta pe Cehov insusi, de luciditatea medicului Cehov in fata inevitabilului, de Trecatorul catre gara aproape imposibil de gasit pana in momentul incurcarii garniturilor funerare.
Ideea regizorului Cristian Iacob de a incepe spectacolul cu o -introducere in atmosfera- filmata, trecerea treptata de la tapet la cana de ceai tipic ruseasca, la crangul la fel de tipic (intre padurea de stejari si Livada de visini), in care, spectrale, personajele cehoviene urmaresc aparitia autorului lor, intr-un topos atopos de fapt, rezolva marea dilema a punerii in scena a unui spectacol cu 11 centre de actiune. Se poate folosi, in aceste conditii, un decor minimal, dominat de patul bolnavului alternand cu mica masa de lucru, intr-un regim cinetic pe verticala (Clara Labancz) si de regia de lumini (Ionelo Docan). Montarea se situeaza, prin forta lucrurilor, intre tentatia clasica sugerata de jocul remarcabil al unei echipe de monstri sacri si de miscarea scenica (Alexa Mezincescu) si economia de mijloace incluzand pe alocuri si asumarea kitsch-ului, specifice teatrului absurd si postmodernismului (scena plasarii imenselor flori – vizibil butaforie – in jurul patului unui Cehov muribund fiind elocventa in acest sens).
In sunetele muzicii grave, dramatice, uneori agresive, alteori evocatoare prin sonoritatile specific rusesti sau prin echivalarea zgomotelor, defileaza prin fata ochilor spectatorului si ai lui Cehov (Armand Calota) batrana Anfisa (Ileana Iordache) si cele Trei surori (Adela Marculescu, Ilinca Tomoroveanu, Sanda Toma) arse de dorinta plecarii la Moscova, ambiguul Lopahin, nefericita Ranievskaia cu vesnica intrebare -Am castigat? Am pierdut?- si batranul Firs, servitorul uitat din Livada de visini, egocentrica Arkadina (Cezara Dafinescu) si ridicol-dramaticul sau fiu Treplev (Andrei Finti), Unchiul Vania (Serban Ionescu), doctorii Cebutikin (Damian Crasmaru), Astrov (Mihai Fotino) si Lvov (Matei Alexandru), fiecare jucand, de fapt, una dintre nelinistile, dintre intrebarile, dintre nefericirile sau defectele aduse in scena de Cehov, toti laolalta creand tensiunea unei existente in care moartea nu este decat o componenta fireasca a vietii. Pentru ca, asa cum scrie Mircea Iorgulescu, -Intr-un chip doar superficial metaforic, despre multe dintre personajele lui Matei Visniec se poate chiar spune ca experimenteaza libertatea de a fi un spectru sau aproape un spectru. (…) In Masinaria Cehov sunt introduse date istoriografice reale, stiute cunoscatorilor… Aici, accentul este insa pus pe continuarea existentei personajelor dupa moartea autorului care le inventase, forma de a-i prelungi acestuia existenta…-.
Cu mai multe niveluri de lectura, intr-o formula regizorala coerenta, cu un joc nuantat al actorilor, piesa lui Visniec promite sa fie un alt succes de casa al Nationalului bucurestean.
