Convorbire cu lect. univ. dr. Laurențiu Constantiniu
Pentru lucrarea „Uniunea Sovietică între obsesia securității și insecurității“ ați fost distins cu premiul „Mihail Kogălniceanu“ al Academiei Române, fiind, aș spune, unul dintre cei mai tineri premiați.
Uitându-mă pe o hartă a Uniunii Sovietice, mi-am pus problema de ce această nevoie de teritoriu „nesățioasă“ a Rusiei, deoarece aceasta este extrem de întinsă teritorial (statul cu cea mai mare suprafață de pe planetă), având, așadar, la dispoziție – vorba cronicarului – spațiu „cu asupra de măsură“. În „Cuvânt înainte“, acad. Dinu C. Giurescu apreciază solida informație, abordarea critică și demonstrația riguroasă, prin care lucrarea Dvs. „deschide un nou capitol în istoriografia românească și înscrie ca o contribuție efectivă la istoriografia generală“. Prin titlu chiar, cartea este o provocare și nu poți să nu te întrebi cum ați ales tema?
Am început să citesc lucrări de istoria Rusiei și, pe măsură ce am acumulat cunoștințe, am observat un fenomen, și anume: elita politică – și cea de până la 1917, și cea de după 1917 – a perceput securitatea în termeni teritoriali. Pornind de la această constatare, am încercat să aflu momentul în care elita politică bolșevică și-a propus să realizeze, la granițele sale vestice și sudice, un spațiu de protecție și, mai ales, rațiunile din spatele acestui demers.
Modul de constituire și evoluție a acelui glacis e descris într-un crescendo: de la origini (glacisul restrâns), până la edificarea lui (cel extins), adică formarea „lagărului sovietic“.
Termenul de glacis strategic a fost preluat, inițial, de către geopoliticieni din științele militare, pentru ca, în final, specialiștii în relații internaționale să-l introducă în vocabularul lor de specialitate. În urma documentării, cu precădere în bibliotecile și arhivele din Moscova – dar nu numai –, am ajuns la concluzia că elita politică bolșevică și-a stabilit ca obiectiv, în politica externă, crearea acestui „brâu de securitate“. Fostul comisar al poporului pentru Afacerile Străine, Maksim M. Litvinov, a sintetizat cel mai bine acest obiectiv: în Uniunea Sovietică, securitatea era percepută în termeni teritoriali, altfel spus, anexarea de spații a răspuns nevoii de securitate.
Cum a apărut și s-a dezvoltat acest fenomen?
Rațiunea au fost de ordin ideologic. După preluarea puterii în Rusia, Lenin a realizat că țara era nepregătită – politic, economic și social – pentru a fi comunizată. Cum bolșevicii nu doreau să renunțe la obiectivul lor, Lenin la ajuns la concluzia că Rusia poate și trebuie să fie comunizată doar cu ajutorul „exportului de revoluție“, prin care se viza comunizarea țărilor dezvoltate (era avută în vedere, în special, Germania). Mult mai pragmatic decât Lenin, Stalin a abandonat temporar mesianismul revoluționar, concentrându-se pe „construirea socialismului într-o singură țară“. În plus, în raport cu Lenin, Stalin a inoculat în mentalul colectiv sovietic ideea caracterului inevitabil al confruntării cu Occidentul capitalist, reușind – în opinia mea – o performanță extraordinară în mobilizarea societății. Față de un Occident ostil, Uniunea Sovietică trebuia să se protejeze, iar acest obiectiv putea fi atins și prin crearea acestui spațiu de protecție la granițele țării. Pentru a rezuma, putem spune că la Lenin s-a încercat asigurarea securității prin revoluție, în timp ce la Stalin, s-a încercat asigurarea securității prin spațiu.
Care au fost intențiile care s-au convertit în meritele lucrării premiate de Academie?
În primul rând, am căutat să introduc în circuitul științific românesc o serie de documente din literatura de specialitate în limba rusă, inaccesibile unei mari majorități a cercetătorilor din cauza barierei lingvistice.
Să spunem că în anexe sunt documente care privesc și România.
Într-adevăr, în anexă sunt câteva stenograme de conversații dintre liderii sovietici și cei anglo-americani, foarte importante pentru cunoașterea istoriei României. În al doilea rând, îndrăznesc să spun, că este pentru prima dată când, în România, a fost abordată problematica brâului de securitate.
Este o carte singulară chiar în perimetrul literaturii de specialitate.
Din păcate, există în societatea românească un anume sentiment rusofob, care, până la o anumită limită, este de înțeles. Atunci, însă, când acest sentiment ecranează interesele noastre, devine o problemă. Istoricii au datoria să scrie, cum spunea Ranke, „istoria așa cum a fost“, atunci când scriu despre problema Basarabiei, despre ocupația rusească/ sovietică din Basarabia sau despre problema tezaurului. Cred însă, că este obligația istoricilor români ca, atunci când scriu despre astfel de probleme, să încerce să își pună „personalitatea între paranteze“, cum spunea Henri-Irénée Marrou. Din păcate însă, atitudinea față de Rusia este rodul acțiunii unui trecut care, încă, modelează prezentul.
Mai este și mass-media. Vă întreb și pentru că ați fost invitat nu odată la emisiuni TV, sunteți prezent și în presa scrisă.
În spațiul mediatic românesc vedem foarte mulți specialiști în probleme rusești, dar, îngăduiți-mi să mă îndoiesc de buna credință a multora dintre ei. Mulți vorbesc despre Rusia fără să cunoască limba rusă și realitățile din societatea rusă.
Cunoscătorii spun că frumusețea poeziilor lui Pușkin nu poate fi gustată decât de cei care știu bine limba rusă.
Personal, consider că, a traduce o poezie într-o altă limbă este aproape de domeniul imposibilului. Este, mai ales, și cazul poeziei lui Pușkin a cărui bogăție lingvistică este uluitoare. Nu degeaba este considerat făuritorul limbii ruse literare moderne. Pentru a-l putea înțelege și gusta, cred că trebuie să cunoști limba rusă.
Sunteți lector la Facultatea de istorie a Universității București unde predați istoria Rusiei, relații internaționale în sec. XX. Cum percep tinerii aceste cursuri?
Mulți sunt interesați să cunoască Rusia, deși, inevitabil, sunt și printre ei și persoane prizoniere ale unor clișee. Însă, repet, nu poți cunoaște o țară dacă nu cunoști limba și cultura ei și este păcat că limba rusă nu se mai predă la liceu sau în școlile generale. Cu toate acestea, pot spune că găsesc studenți interesați de această țară, iar cu unii dintre ei mă mândresc, deoarece fac cinste României la Oxford, Cambridge sau universități din Statele Unite ale Americii.
?ê?£i Clubul amicilor cărții?
Studenții care fac parte din acest Club se întâlnesc periodic și discută despre cărțile pe care le-au citit. Interesul lor se îndreaptă, firește, spre cărțile de istorie sau de relații internaționale. Au fost cazuri în care au fost puse în discuție și cărți referitoare la cultură și societatea rusă, cum a fost cazul cărții bunului meu prieten Vasile Ernu, „Născut în URSS“, o carte care le-a plăcut foarte mult pentru că vine cu o imagine nouă a vieții cotidiene.
Premiul primit este, firește, o consacrare și o speranță. Dincolo de aceasta, ce reprezintă lucrarea pentru istoricul Laurențiu Constantiniu?
Văd această carte ca un pas făcut spre o mai bună înțelegere a unui popor care, altminteri este greu de înțeles. Churchill spunea că Rusia „este o ghicitoare, înfășurată într-un mister, în interiorul unei enigme; probabil, că există cheie (pentru descifrarea ei – n. n.). Această cheie este interesul național rus“.
Un fel de matrioșca… Ce urmează?
În această carte am încercat să explic și să reconstitui etapele constituirii acestui glacis. Am început să strâng material pentru perioada anilor ’80, deoarece, persoanal, consider că, la sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80, în Uniunea Sovietică se produce o schimbare de percepție privind securitatea: acel spațiul de protecție, creat la un anumit moment din istoria ei, este văzut de unii lideri ca un „balast“. Întrebarea la care sper să reușesc să îi răspund tot printr-o carte este legată de identificarea factorilor care au provocat această schimbare de percepție la nivelul elitei politice.
Tehnologia are un cuvânt greu de spus, dar nu singurul.
Pe lângă tehnologie, am mai identificat un fenomen – existența a două culturi paralele: una oficială, și alta neoficială – samizdatul –, în care o bună parte a societății sovietice se regăsea din ce în ce mai bine.
Asta trimite gândul la rolul ideologiei în acest glacis?
Fără doar și poate pentru că, așa cum spunea N. Iorga, ideea este una dintre permanențele istoriei unui popor.
Elena Solunca Moise
